Burlanul

Anticii spuneau că nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu: o fi curgerea aparent aceeași, dar nu și unda, în eternă primenire și schimbare. Oare nu s-ar putea bănui că și aceeași carte n-o citești de două ori? Pot fi altele starea de spirit, contextul general al momentului (inclusiv, vrem – nu vrem, determinările ținând de politic), între timp s-or fi înscăunat și alte temeiuri în virtutea cărora receptezi poziția autorului, și pentru simplul fapt că s-au produs evoluții în starea literelor române, la o nouă lectură ai surpriza să vezi în oglinda paginii ceea ce altădată n-ai văzut. Despre cartea lui Lucian Dumbravă, acea istorie a Filialei Uniunii Scriitorilor din Iași în perioada 1949-1959, am scris pe larg cu ani în urmă. Pe copertă se menționează „volumul I”, ceea ce arată că autorul intenționa și un al doilea. Dumbravă a murit cu zile, volumul II n-a mai existat sau, dacă o fi rămas în manuscris, nu-s speranțe de recuperare.
Am dat întâmplător peste cartea „Ei, care au scris…” și am încercat relectura într-o „cheie” nouă: punându-mă, adică, în situația cititorului din generația condeierilor de azi. Ce le spune și, mai ales, ce le (mai) poate spune?
Dar, înainte de a proceda la „despuierea scrutinului”, să precizăm un amănunt ce ține de istoria literaturii: în volumul omagial editat de Filiala Iași în 2014, la împlinirea celor 65 de ani de funcționare, sunt exprimate îndoieli cu privire la întâiul președinte al Filialei – a fost sau n-a fost Otilia Cazimir? Cert este că, la un moment dat, poeta s-a retras, acuzând starea sănătății; bănuiesc alte motive, dar, deocamdată, n-am cum demonstra – oricum, a fost întâiul prezident al Filialei: la pag. 14 a cărții lui Dumbravă este reprodus răspunsul ieșean la Chestionarul kilometric primit de la București. Întrebarea „care este adresa Filialei?” primește răspunsul „Neavând local propriu, nu-i avem nici adresa. Adresa provizorie ne-o alegem la locuința Președintelui Filialei, Otilia Cazimir, str. Bucșinescu nr. 4”.
Chestiunea fiind, astfel, definitiv lămurită, să încercăm a bănui reacțiile scriitorului tânăr la citirea unei „istorii” ce-i apare, azi, mereu la limita incredibilului. Greu, dacă nu imposibil, să înțeleagă tâlcul adresei cu nr. 27: „Vă rugăm să dispuneți ca Depozitul de petrol din str. V. Alecsandri să pună periodic la dispoziția delegatului nostru câte un butoi de petrol ce va fi distribuit contra cost membrilor…” Motivația: „spre a scuti pe cei de mai sus de a-și pierde zilnic câte 2-4 ore întregi așteptând rândul (…) timp care le este mult mai prețios în interesul redactării scrierilor prin care să lămurească și să ajute la dezvoltarea culturii realismului socialist în masele muncitoare”. Era vorba de… gaz pentru lampă. În Iașiul ciuntit de bombardamente, scriitorul n-avea nici cu ce să-și aprindă lampa care să-i îngăduie „contribuția la lămurirea…” etc.
Închipuiți-v-o pe „Duduia Otilia” coborând cu grijă fitilul, spre a drămui viața flăcăruii la care, în cruntele nopți de iarnă, rotunjea versurile despre „gândăcelul cu mustățile de ață”. Dar nu astfel de poezie era de trebuință „epocii în marș”: Bucureștiul bombarda Filiala cu adrese în care se preciza cine, ce și cum să scrie, fiindcă neaveniți „speră că se vor putea strecura printre creatorii de artă cinstiți care, cu generozitate și dragoste față de clasa muncitoare, s-au angajat în lupta pentru construirea socialismului în țara noastră, făcând din scrisul lor, sub îndrumarea Partidului, o armă puternică, ascuțită, îndreptată hotărât și neșovăielnic împotriva inamicilor poporului…” etc., etc.
Cumplite condițiile materiale, dar și mai de nesuportat teroarea „îndrumării” și „tematicii necesare”! Am comentat cu alt prilej un episod ce l-am considerat hazliu și atât: Filiala a primit o cămăruță fără sobă drept sediu și, încercând să strecoare prin peretele exterior burlanul unui godin, s-a ales cu severa muștruluială a unui „funcționar ARLUS”: „Avem să vă tratăm de aici înainte drept dușmani” – și a dărâmat bietul burlan. Scena, de un ridicol absolut, are și alte conotații. Cămăruța scriitoricească se afla în clădirea (azi, regretabil, demolată) fostului Jockey Club, devenit sediu al librăriei „Cartea Rusă” și al amintitului ARLUS. Cine mai știe ce-i aia ARLUS? Era puternica „Asociație Română pentru Strîngerea Legăturilor cu URSS”, ceea ce le îngăduia funcționarilor săi să hotărască cine-i „dușman” vorbind cu autoritatea conferită de umbra Moscovei, întinsă dominator peste întreaga Românie.
Omul este sub vremi: cum să reacționeze al de George Lesnea, care scrisese cu avânt poeme dedicate ordinului Mareșalului „Vă ordon treceți Prutul!”? Filiala a rămas fără burlan. Și câte astfel de momente cu tâlc nu apar la o relectură…