Bunul public personal

De mai mulți ani am renunțat la vânătoare: pur și simplu, nu mă mai lasă sufletul să ucid vietăți. Ceea ce nu poate fi decât un îngrijorător semn de bătrânețe. Nu contest, însă, rolul și locul vânătorii în alcătuirea lumii acesteia: gospodărirea vânatului, controlarea și ponderea recoltării, organizarea corectă a ieșirilor în teren, combaterea braconajului, sunt activități fără de care fondul cinegetic, și așa șubrezit, s-ar nărui de tot. Mai țin legătura cu foști camarazi de stand, compar, stau de vorbă cu vânători bătrâni nevoiți să-și pună pușca-n cui, citesc siturile oficiale și ascult șoaptele nemulțumiților.
Deși situația diferă de la un județ la altul, o primă constatare se impune pretutindeni: efectivele scad vertiginos. Cum, de altfel, tot ce-i sălbatic, natural, nealterat, nechimizat, nefalsificat, tinde să se retragă în lumea amintirilor. Greul vânătorii l-a dus, totdeauna, amărâtul de iepure; acum, poartă ciubote roșii. Dac-aș spune cuiva că, odată, la Șipote, am împușcat 16 la o bătaie (și-ar mai fi fost, de nu mi se terminau cartușele) m-ar decreta regele mincinoșilor. De-a dreptul logic, câtă vreme, azi, doar norocoșii se mai pot lăuda cu totalul de 5-6 șoldani într-un întreg sezon.
Gura lumii cea slobodă spune că, întâi de toate, de vină-i braconajul, practicat tocmai de cei care-s însărcinați cu respectarea legilor și ocrotirea vânatului. Depune mărturie păienjenișul urmelor de jeep de pe tarlalele cu grâu, unde se braconează temeinic, noaptea, la far. Știe tot satul, dar nu se-aude nici un murmur: cum să-l reclami pe cel cu pâinea și cuțitul, dar mai ales… cui să-l reclami, câtă vreme în fruntea abuzurilor sunt taman șefii care… ?
A doua constatare mi-a prilejuit-o replica unui amic: „Află că-n grupa noastră nu mai este nici un ghiolban. Doar lume subțire”. „Ghiolbanul”, adică săteanul din zonă, care, de când se știe, a considerat vânatul rod al pământului, ocrotirea lui părându-i-se la fel de firească și de obligatorie precum prașila porumb ori legatul viei, nu mai are cum plăti taxele exorbitante (pentru el) la AJVPS: între 11 și 15 milioane vechi, în funcție de județ, și numai pentru vânatul mic, adică, iepuri și fazani, care… nu-s, plus celelalte angarale (500 lei plata fiecărui gonaș pe zi, 400 lei o cutie de cartușe ș.m.a.) Doar n-o să-și vândă caii pentru plata cotizației, spre a se alege cu 5 iepuri; ar fi chiar ca-n „Dănilă Prepeleac”! Țăranul român mai vânează doar în prozele lui Sadoveanu; în rest, îl mai întâlnești doar la gonași, unde bate arăturile ca s-aducă domnilor iepurele-n pușcă: democrația i-a exclus din ecuație, introducând în loc mulțime de necunoscute – de regulă, patroni super-motorizați și omnipotenți, convinși că pușca le atestă și le validează inserția în high-life.
A treia constatare: nu-i prea mare deosebire între hulitele vânători exclusiviste ale șefilor de altădată și cele ale mărimilor de azi. Ba aș spune chiar că regulile scrise și nescrise erau mai abitir respectate atunci decât acum. Am comis un cine-roman, care a apărut zilele acestea, intitulat nu întâmplător „Pompe funebre”, pornind tocmai de la vânătorile unui prim-secretar, spre a se ajunge la repetarea aidoma a situațiilor, dialogurilor, reacțiilor, în zilele noastre, când s-au schimbat titulaturile, dar nu și esența: vânează cel puternic, pe lângă el, cine-i acceptat. Dl Ion Nicolae, situat pe locul II în topul bogătașilor români, cu o avere estimată la 2,2 miliarde de euro, are acum în proprietate domenii de vânătoare însumând zeci de mii de hectare pe lângă Zimnicea și Roșiori.
Se pare (din declarațiile sale) că a izbutit să refacă efectivele de vânat în zone în care „nu mai exista nici iarbă” – ceea ce-i lăudabil. Dar cine mai vânează acolo? Doar invitații lui Ion Nicolae – ca și la Balc, unde au liber acces, strict, oaspeții lui Țiriac. Așa că nu numai „ghiolbimea” a fost complet exclusă, ci și restul vânătorilor din zonă, care degeaba plătesc cotizația la AJVPS dacă nu-s și-n grațiile patronului. Au fost privatizate, deci, și sălbătăciunile! Articolul 2/2 al Legii fondului cinegetic și protecției vânatului” (1996) spune răspicat: „Vânatul este un bun public, de interes național”.
Public, public, da’ dacă nu te invită dom’ Nae…