În aprilie, s-a făcut suta de ani de când Mark Twain a părăsit lumea pe care a făcut-o, prin cărțile sale, mai frumoasă. Mișcătoarea prietenie dintre Jim, un sclav negru fugar de la stăpâni, și Huck, un băiețandru alb cu suflet de maidanez, este surprinsă din toate unghiurile în capodopera sa, „Aventurile lui Huckleberry Finn”.
Când, acum doi ani, boxerul negru Mike Tyson ne-a fericit țărmul cu o escală, lumea – în principal cea femeiască – s-a înghesuit ca la balamuc, să-l vadă, să-l pipăie și să-i ceară autografe sub toate formele. Odinioară însă, un negru nu însemna atât de mult: el era un obiect multifuncțional, cu înzestrare ba de robot de bucătărie, ba de combină agricolă.
Nu există-n lumea asta negru mai de comitet și mai talentat ca Jim, din „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Se pricepe la o mulțime de lucruri, e îndemânos la toate și are doctoratul în tălmăcirea semnelor; motiv pentru care ar putea da oricând anunț în ziar, unde să anunțe publicul larg că poate desface cununiile legate și că vindecă de deochi. Deși e sclav, el crede cu tărie într-o soartă personală luminoasă, pentru că are din belșug păr pe piept. „Dacă tu are păr piept, tu undată și undată ajunge bogat.” După cum se observă, Jim vorbește americănește la fel de stâlcit cum vorbește Marko Bela românește, dar în rest alt cusur n-are.
Deși are un happy-end americănesc, cartea lasă pe carosabilul fiecăruia dintre noi urme lungi de frânare. După ce o termini, nu mai poți fi rasist, cum nu mai poți fi rasist după ce asculți muzica lui John Lee Hooker, B.B. King sau Chuck Berry. Și mai că-ți vine să-i întrebi pe psihologi și pe alți speologi ai sufletului omenesc prin ce geografie emoțională devin mai dragi inimii tale niște inși negri ca tăciunele, decât niște albi de-ăștia, de-ai tăi.
Oricum, deși eu nu dețin cine știe ce păr pe piept, mă consider un om bogat pentru c-am citit și recitit această carte. Dacă o veți (re)citi și dumneavoastră, sigur n-o să vă pară rău.
În 2003, editura „Cartex” a lansat „Aventurile lui Huckleberry Finn”, în traducerea foarte izbutită a lui Vittorio Pascutti, numărând 238 de pagini la 8,20 RON (9,00 RON, dacă obișnuiți să lăsați bacșiș librarilor). Pe piață, există însă și o versiune prescurtată a cărții, pentru cititorul grăbit. Editorii care comit asemenea fapte ar merita linșați, ca negrii de altădată.
Precizare: La materialul „Nunțile domnilor judecători”, publicat în numărul din 2 iunie a.c., autorul a făcut referire la o întâmplare reală, care avea conexiuni cu Curtea de Apel. Precizăm că nu era vorba despre Curtea de Apel Suceava, ci despre o instituție similară dintr-un județ vecin.
