Bunica și specialistul

Să lucrezi vreme de 16 ani în și pentru o comunitate e mare lucru. Să nu te lași atras de mirajul străinătății. Să nu te lași sedus de promisiunea unor câștiguri mult mai mari. Să uiți de fiecare dată toți nervii pe care ți i-ai făcut atunci când multe nu merg ca lumea. Începând cu sistemele informatice și terminând cu hârbul cu care faci naveta. În orice condiții. Că plouă, că ninge, că e caniculă, că e ger, că e viscol, tu ești pe drum. Încercând să ajungi întreg în fața dispensarului.
Cei care vin la tine își încredințează multe în mâinile tale. Te privesc cu alți ochi. Tu nici să te îmbolnăvești nu ai voie. „Cum așa? Boala se prinde și de doctori? Da, mamă, se prinde. Dar matale știți să vă vindecați singur. Știu, mamă, dar sunt făcut din lut, ca orice om”. Aș vrea să fiu de fier. Fizic. Mental îmi impun asta în fiecare zi. Sunt ca un alchimist care a găsit piatra filozofală. Doar că nu transform metale în aur pur. Lucrez cu suferința, boala, moartea, tristețea unor bătrâni singuri și multe alte asemenea bucăți de viață. Pe toate astea le transform în fier topit în care îmi înfund creierii, așteptând apoi să se răcească.
***
Primul semn că trebuie să dai halatul alb jos este atunci când nu mai ai răbdare. Să asculți. Să întrebi. Să te implici. Să consulți. Atunci când până și la examenul clinic tu vezi doar servere și semnături electronice. Am avut perioade din astea și doar dualitatea minții mele m-a ajutat. Partea emoțională, umană, a bătut de departe partea de robot informatizat. Mă simt uneori în dispensar ca ultimul templier. Sau ioanit. Medicina se practică în primul rând cu capul și cu mâinile. Să nu credeți că aparatura vă vindecă. Doar confirmă sau infirmă o suspiciune, pe care mintea medicului a ridicat-o.
Și se mai practică într-un fel. Cu empatie. Cu respect față de omul în suferință. Mai stau uneori, așa cum stăteam mai demult, în sala de așteptare. Privind doar ușa cabinetului. Gândindu-mă că eu sunt pacientul. Așa îți dai seama de multe. Stând în fața ușii. Te încarci cu tot ceea ce se așteaptă de la tine. Știu că pacienții sunt la fel de atenți ca mine. De foarte multe ori am văzut cum îmi caută privirea atunci când intră.
Am început să fumez din nou în mașină. Și să înjur. Și încă mai înverșunat ca acum ceva vreme. O fi de vină noianul ăsta de șoferi care mai de care mai debil? Cine știe? Se poate. Nu mai contează. Am ajuns la cabinet.
– Ce ai pățit, bunică?
– Mă dor coastele, domn doctor. Am fost la policlinică și mi-au spus că am reumatism. La vârsta mea ce pretenții să mai am? Măcar să nu mă mai doară.
– Ce reumatism, mamă? Grav?
Niciodată nu mă iau după ce spun alții. Chiar dacă sunt somități. Până nu pun mâna nu cred. Așa sunt eu.
– Dar de când doare așa?
– De câteva zile. A venit fata și m-a dus la oraș. La specialiști.
– Și?
– Ce pot să spun? Mi-au făcut rază și mi-au zis că sufăr cu oasele. Mi-au dat niște pastile.
– Și au fost bune?
– Nu m-au ajutat deloc.
Consult. Așa cum am învățat. Cu mâinile. În lumină naturală. Comparativ stânga cu dreapta. Măsor tensiunea. E ridicată.
– Ia spune, bunică, îți amintești ce ai făcut înainte să te ia durerea asta?
– Am fost la mormânt la el si am rupt buruienele. Că se făcuseră mari.
– Aha. Și ai tras tare de ele, așa-i?
– Da, domn doctor.
E clar. Problema e musculară. Adică febră musculară, mai simplu. Dacă ar fi stat și specialiștii ăia de vorbă cu ea cum am stat eu, bine mai era. N-o mai îndopau cu hapuri care n-au făcut altceva decât să-i crească tensiunea.
– Și când mă strâng nepoții în brațe, mă doare, domn doctor. Nu mai știu ce să mai fac.
– O să facem tratament, bunică. Și o să-ți treacă.
Pleacă bunica asta. Vin altele. Cu alte probleme. Cu alte întrebări. Doar suferința are aceeași culoare. Că hâtra asta nu face discriminări. Sunt sigur că a pus ochii și pe mine. Doar că încă nu mi-a venit rândul. Nici nu contează. Încă o zi în care purtatul halatului alb se măsoară în priviri căutate încă de la intrare.