Bunica și siguranțele

Ierni și ierni. Erau cândva temperaturi de – 25 grade toată ziua. Erau zăpezi de jumătate de metru peste tot. Pe șosele erau mormane de gheață. Vântul sufla cu putere. Drumurile principale erau practicabile, dar cele secundare, mă refer la cele comunale, erau ca o junglă virgină. Mi-au povestit câțiva bătrâni cum în urmă cu vreo 50 de ani își făceau tuneluri cu lopețile pentru a ieși din case. Satul devenea un adevărat labirint.
Noi ne indignăm acum pentru 10 centimetri de zăpadă și facem apoplexie pentru că nu e asfaltul „la negru” în plină iarnă. Ca să nu mai spun de mașinile moderne, prevăzute cu tot felul de sisteme. De la servodirecție la computer de bord. Chestii care fac șofatul mai ușor. Unii înfruntau ierni cumplite în celebra Dacie. Fără atâtea fițe și pretenții.
***
Dacia 1310. Galbenă. „Tunată”. Un volan de Renault. Un aparat de căldură cu antigel în interior. Jucăria asta era capabilă să aducă temperatura la 50 de grade. Ce mai? Piesă luată de pe un Golf. Asta pentru că sistemul de „climatizare” al acestui coșciug pe roți funcționa invers. Vara dădea numai aer cald și iarna doar rece. Mecanicii care au văzut-o mi-au spus clar că nu își explică fenomenul. Nu-i nimic. I-am adus eu îmbunătățiri.
Cauciucuri de iarnă? Nu aveam așa ceva în vocabular. Doar intermediare. Bune pe orice vreme. Rulate până la sârmă. Confort? Nici cuvântul ăsta nu-l cunosc. Înăuntru bate vântul destul de intens. Dacă plouă mai tare, apa se infiltrează parșiv. Dacă plouă toată noaptea, a doua zi câteva frumoase bălți se formează sub scaune. Bălți în care niște băieți buni de la mine de la bloc mi-au pus pești. Când am intrat în mașină nu știam ce se aude. Până i-am văzut înotând grațios. Chiar am fost sunat și întrebat dacă plouă cu pești. Să am răbdare. Că poate plouă și cu bani. Greșeam că nu încuiam mașina vreodată. Am găsit chiar un vagabond într-o dimineață. Omul a fost fin. A dormit. A ascultat muzică. Dar nu mi-a furat ceva. Chiar mi-a lăsat. O duhoare care nici cu foc nu a mai ieșit. Un rafinat, ce mai.
Drumul european spre cabinet? Plin de gheață. Cu maximum 40 km/h se putea circula. Gheața te arunca în toate părțile și șanțul îți făcea din ochi, așteptându-te răbdător. Parbrizul îngheța, așa că la fiecare 10 minute trebuia să mă opresc și să-l curăț. Minunate condiții. Când am intrat pe drumul comunal am simțit ce înseamnă să șofezi la Polul Nord. Zăpadă imensă. De la 40 am trecut la 20 km/h. Mă simțeam ca un camionagiu al ghețurilor. Aparatul meu minune de încălzit își făcea treaba. Doar că la picioare eram ud complet, aerul cald neajungând și pe la podul pedalier.
Pe drum drept m-am descurcat foarte bine. Însă partea cea mai grea abia acum urmează. O vale și o rampă. Toate în curbă. Acum să te văd! Mă opresc să evaluez situația. Cobor. E un ger de îmi îngheață plămânii. Studiez atent relieful. Zăpada are cam 40 de cm. Fiind primul care se aventurează la ora asta, nu văd vreo urmă. Nici autobuzul nu a trecut. Nu mă las intimidat. Știu ce am de făcut. Să accelerez la vale și la piciorul rampei. Inerția va face totul apoi.
Pornesc. Prind viteză. Strâng volanul. Ajung la piciorul rampei. Și… mă opresc. În șanț. Mașina ușoară. Viteza mare. Zăpada imprevizibilă. Rezultatul era predictibil pentru un om rațional. Rapidă inspecție a pilotului. Sunt întreg. Două babe curioase mă privesc de la geamul unei case. Mă abțin să înjur. Aprind o țigară. Șanțul e plin de zăpadă înghețată. Scot preșurile și le pun sub roțile din față. Am văzut eu într-un film asta. Ambalez motorul și dau drumul brusc la ambreiaj. Preșurile sar și mașina e din nou pe drum. Sunt decis să îmi iau din nou demaraj.
Într-un sfert de oră ajung de unde am pornit. Calm. Aprind o țigară. Privesc dealul cu ciudă. Am de gând să-l abordez cu viteza maximă a hârbului. Aceasta este de 70 de km/h. La vale. Mi-am jurat că dacă mă prinde radarul cu mai mult, îmi pun procesul-verbal în ramă. Turez puternic. Pistoanele dau să iasă prin capotă. Nu contează. Acum e între mine și nenorocitul ăsta de deal. Accelerez. 40. 50. 60. Și, în sfârșit, fenomenala viteză de 70. Mă simt ca Luke Skywalker. Adrenalina îmi dă bice. Nu țin cont de nimic. Rup zăpada. Viteza e în continuare mare. Urc dealul ca o rachetă. Când ajung în vârf simt că zbor. Am prins o bucată mare de zăpadă înghețată care m-a desprins cam 30 de cm de la sol. Ca la trambulină. Aterizez în câteva secunde. Și… se oprește tot. Și motor, și căldură, și cursa mea infernală. Au căzut siguranțele. Toate. Pe jos. Habar nu am cum să le pun la loc. Și sunt -25 afară. Acum să te văd, deșteptule. Mereu mă îmbărbătez în situații dificile.
Aprind o țigară și privesc în gol, așteptând ca hipotermia să mă activeze și să-mi dea idei. Bate cineva în geam. E o băbuță. Pun pariu că e una din cele care mă priveau din casă.
– Măi băiete, dar ce umbli pe drumuri la ora asta?
– Am treabă, mamă. Mă duc la dispensar.
– Și nu poți să aștepți să treacă lama? De ce te chinui așa?
– Trece?
– Uite-o, îmi spune bătrâna.
Îmi pică fața. Utilajul curăță așa frumos că-mi vine să plâng de ciudă. Mai am însă o problemă.
– Bunică, știi cumva să pui siguranțele la mașină?
Întreb așa, de formă.
– Am un nepot care toată ziua repară mașini. Îl chem îndată.
M-a luat bătrâna în casă. Mi-a dat ceai. A venit și nepotul. În jumate de oră eram din nou pe drumul curățat de lamă.
Mulțumesc, bunică dragă, oriunde ai fi acum.