Era în 11 iunie 2023 când posturile și site-urile de știri din ”lumea civilizată” anunțau că, dintre pasagerii unui mic avion prăbușit în jungla amazoniană a Columbiei la data de 1 mai, patru au fost găsiți. Erau patru frați care rătăciseră pe acolo vreme de 41 de zile și, spre surprinderea salvatorilor, starea lor fizică era una mulțumitoare. Cel mai vârstnic – o fată – avea 13 ani, iar mezinul grupului doar 11 luni… Fuseseră atunci mobilizate trupe militare de elită, conduse de ghizii locali ai tribului local Uitoto (Witoto), acțiunea – desfășurată aerian și la sol – intitulându-se ”Speranța”: un nume potrivit, marcat prin neabandon și confirmat de viață.
Pasagerii avionului fuseseră șapte: pilotul, un ghid regional și mama împreună cu copiii; ei urmând să își întregească familia la destinație, unde tatăl îi aștepta.
După scurtul semnal radio prin care pilotul anunțase pierderea controlului, s-a așternut tăcerea. Și au trecut 41 de zile până când, din spusele copiilor găsiți, salvatorii aveau să afle că bărbații muriseră la impact, că mama – grav rănită – a supraviețuit ceva timp și că ei, frații, au pornit apoi în căutarea altor oameni. Asta, într-un teritoriu nesfârșit unde vegetația împiedică vederea dincolo de 3-4 metri, unde cerul se zărește rareori prin umbrela verde, unde umezeala și căldura copleșesc, șerpii veninoși și insectele cu înțepătură toxică sunt la tot pasul și unde domnește jaguarul… Noaptea, mai ales… Cât despre apa potabilă și mâncare…
Reporterii s-au înghesuit la acea vreme să vadă minunea și câțiva dintre ei au avut buna inspirație să caute rudele supraviețuitorilor. Iar unul dintre bunici s-a dovedit tare grăitor. Nu prin pălăvrăgeală, ci prin învățăturile pe care, trăind acolo și împreună cu ei zi de zi, le ”predase” descendenților: nepoților și, înaintea acestora, propriilor copii ce urmau să fie părinți: un adevărat și de folos fir roșu al neamului. Întrucât în aceste învățături se afla secretul supraviețuirii celor patru frați; un secret doar pentru ”lumea civilizată”, conținând un vechi și necesar adevăr, total ignorat în ziua de azi.
Copiii aceia știau și, mai ales, cunoșteau… Întrucât a ști nu e totuna cu a cunoaște!… Și ei, fiindcă trăiseră, cunoșteau ce fructe sălbatice sunt comestibile, ce rădăcini și bulbi conțin apa bună ori cum să o adune de pe frunze, dimineața, cum să calce neauzit și atent pământul și cum să își încropească un adăpost pentru noapte… Ba chiar ce insecte sunt ”bune de mâncat”, la fel cum era carnea unor șerpi ori șopârle… Poate că prinseseră și vreun pește în acele enigmatice și înșelătoare ape… Și trebuie înțeles că, la cei 13 ani ai săi, fata cea mare, după cutumele tribului, era o adevărată femeie, drept care ea, beneficiind de sfaturile mamei muribunde, și-a asumat cu seriozitate de mamă răspunderea pentru viața celor mai mici.
Auzindu-l pe bunicul amazonian mi-am amintit de alți bunici: de ai mei și de unul întâlnit recent, pe al cărui tricou scria: „Nu sunt pensionar! Sunt bunic profesionist!”…
Asemenea lui sunt acum bunicii moderni, majoritatea: ieșiți la pensie, duc nepoții la cămin, la grădiniță, la școală, la înot, la engleză, la tenis, la… balet și-i aduc acasă. Mai ies cu ei în parc și, până pruncii se joacă, bunicii se uită pe telefon, eventual citesc un ziar sau deapănă amintiri cu vreun prieten. Încetându-și profesia „de bază”, au ajuns bunici profesioniști.
Eu n-am avut norocul ăsta și mare noroc am avut! Fiindcă bunicul amazonian – care nefiind pensionar, nu devenise bunic profesionist – mi-a amintit de bunicii mei din sat, cei lângă care am crescut: șapte ani, zi de zi, până la plecarea la școli… Revenind la ei, în toate vacanțele de mai apoi. (va urma)
