Bunătatea sau răutatea unei fapte

Pentru a cunoaște bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ținem seama de toate părțile ei, adică de:
1) Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupa fapta (de pilda: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);
2) Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârșite de creștin trebuie să fie iubirea firească față de Dumnezeu, Care i-a dat viață și toate cele trebuitoare vieții, și-l iubește atât de mult, încât pentru mântuirea lui a dat și pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci sa aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15);
3) Scop, adică țintă la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creștinul va săvârși bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui»624 (Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P. G., vol. 31, col-326).
4) Intenție, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenția mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deși încă nu știu în ce chip îl voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele și-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;
5) Împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârșirea ei se deosebește de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea:
a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean);
b) ce s-a făcut (milostenie, furt);
c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe față, în ascuns);
d) cu ce mijloace (prin câștig cinstit, prin furt, singur, prin altul);
e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înșela;
f) chipul în care s-a săvârșit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire);
g) când s-a săvârșit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).
Fapta, ca sa fie bună trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părțile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenție și împrejurări. Când fapta se potrivește cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părțile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârșitor fapta nu poate fi socotită bună.
De bună seamă, creștinul are datoria de a săvârși totdeauna fapte bune, căci numai așa își poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creștin adevărat nu este cel care din când în când săvârșește câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic își împodobește viața cu fapte bune.
Dar pentru a putea ajunge la această stare, creștinul trebuie să-și încordeze neîntrerupt puterile sale sufletești, spre a potoli pornirile rele și a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creștinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se curețe de patimi, să-și câștige tăria și deprinderea în săvârșirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumusețea virtuții creștine.
Sfântul Antonie cel Mare spune: «Să nu zică cineva că este cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este ușor” 625 (Filocalia, vol. 1, trad. D. Staniloae, Sibiu).