Bunătatea ca lumină

În acest articol dorim să spunem o poveste adevărată, despre cum o bucată de plăcintă sau câteva boabe de porumb fiert au reușit să marcheze definitoriu căi de viață. În „Marile speranțe“, Charles Dickens realizează mai mult decât unul dintre cele mai bune romane ale literaturii universale. El ne dăruiește părți însemnate din biografia sa, care stau la baza unui roman extraordinar ce urmărește maturizarea unui om.
Pip era un orfan sărac care intră în posesia unei averi considerabile fără a ști însă cine este binefăcătorul său. Acesta era un fost condamnat pe care Pip îl ajutase sub teroarea amenințării cu moartea, cu o pilă furată din fierăria la care lucra, cu care omul s-a putut elibera din lanțuri. Numai că alături de pilă, copilul i-a adus atunci și o bucată de plăcintă. Mai târziu, fostul pușcăriaș și actualul binefăcător i-a spus că acel gest i-a salvat sufletul, l-a determinat să încerce o schimbare de drum, iar mai apoi, ca mulțumire și recunoștință, i-a oferit lui Pip ceea ce el credea că sunt oportunități de nerefuzat. În fapt, i-a oferit cu mult mai mult: o deschidere către cine era Pip cu adevărat. Un gest de bunătate a schimbat destine, pentru că întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta (Martin Luther King).
Ce înseamnă să fim buni?
Legat de porumbul fiert, îmi amintesc o discuție frumoasă în care cineva mi-a spus că și-a ales viitoarea soție cucerit total de un gest aparent mărunt al acesteia. Ea i-a desprins cu răbdare boabele de porumb și i le-a oferit delicat, atunci când el nu putea mușca din cauza unei afecțiuni stomatologice. Nimic mai mult decât atât. Adică a „vorbit“ o limbă care, dacă este să îl cităm pe Mark Twain, este una pe care și surdul o poate auzi și orbul o poate vedea. Poate pentru că este înscrisă în fiecare dintre noi? Și ea se numește bunătate.
Dar oare ce înseamnă să fim buni? Oscar Wilde spunea că a fi bun înseamnă să fii în armonie cu tine însuți. Nimic mai adevărat, dar asta ne aruncă spre o altă întrebare: cine sunt eu, cel cu care să fiu în armonie? O întrebare care poate guverna o întreagă existență și care necesită un răspuns personal pe care nu ne propunem să-l scriem aici, poate doar să-l trăim. Atunci să încercăm altă cale… Samariteanul milostiv este un exemplu de bunătate. Bunătatea este ceva firesc, un răspuns și, totodată, un dialog al sufletului nostru cu alt suflet.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că existența este identică cu binele. Căci bunătatea e o existență doritoare să se dăruiască din prisosința ei. Atunci, oare învățăm să fim buni sau ne naștem fiind buni? Probabil că învățăm bunătatea în același fel în care învățăm să fim oameni. Ne naștem oameni, dar asta este numai o condiție necesară, chiar dacă e un Dar, însă din păcate nu e și suficientă pentru a trăi ca un Om. Pentru a fi ceea ce am fost chemați să fim. E nevoie de mult exercițiu ca să fim buni și acest exercițiu se numește asceză. E o luptă permanentă ce presupune un efort conștient și liber de a răstigni în noi pornirile egoiste și chiar firești omului vechi, pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu. Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezența, puterea și lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră și a celor din jurul nostru! Privind așa, bunătatea este și o alegere.
Bunătatea, în doze cât mai mari
Chiar dacă e înscrisă în cine suntem, putem să nu o atingem cu adevărat și e posibil ca ea să nu fie la baza multor lucruri frumoase pe care le facem către exterior și către noi. Ca tratament, eu recomand bunătatea în doze cât mai mari, crescute până la iubire și administrate inițial către noi înșine. Dar și aceasta are o cale a ei. De multe ori trece prin iertarea de sine, vindecând rușinea, frica, vinovația, îmbrățișând vulnerabilitatea, acceptând, asumând, căutând daruri și trăind onest dureri, dar mai ales predând toate ale noastre către vindecarea lui Dumnezeu. Și poate că tocmai aceste părți ale drumului lăuntric sunt darurile de bunătate către noi.
Aș vrea să subliniez că există o mare diferență între a fi drăguț și a fi bun, diferența ca dintre o fotografie a unui peisaj și a fi acolo, în el. Modul în care ești bun vorbește despre viața din tine, nu despre schemele învățate, care au în general rolul să ne protejeze, ascunzându-ne. Chiar de noi înșine. Privește-te cu deschidere când faci un gest de bunătate, un gest al inimii, pentru că el vorbește despre tine, cel adevărat. Și lucrează tăcut, misterios și extraordinar, cu o putere de neînchipuit, mutând și munții din loc, chiar dacă a pornit de la o bucată de plăcintă sau câteva boabe de porumb fiert.
(Andreea Hefco, sursa: Ziarul Lumina)