Cât europenii au schiat, au dormit sau și-au dus copiii la patinaj în acest sfârșit de săptămână geros, pe harta Europei a apărut un stat nou: Kosovo. Apariția sa nu a fost o surpriză pentru nimeni. Declarația de independență a acestei foste provincii otomane, apoi sârbești, locuită de albanezi din totdeauna, dar de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea ca populație majoritară, fusese amânată din noiembrie trecut, de când partidul premierului kosovar, Hashim Thaci, câștigase alegerile. Thaci a amânat declarația de independență ca să nu creeze în Serbia un curent naționalist și mai puternic, care să aducă voturi candidatului naționalist la alegerile prezidențiale din ianuarie. Odată acestea câștigate cu bine, deși la limită, de Boris Tadic, candidatul favorizat de Occident, nu mai lipsea decât un lucru pentru independența Kosovo. Un summit european, astfel ca imediat după declarare Europa să vorbească cu o singură voce, imediat după Statele Unite, recunoscând independența Kosovo. Acest summit începe azi, luni, deci ieri Kosovo și-a declarat independența.
Vor fi, desigur, și voci contra, și Kosovo va fi pentru multă vreme ca și Taiwanul, recunoscut doar de o parte din țările lumii, dar independența nu mai poate fi pusă la îndoială. Ea este un fapt din 1999, de când Kosovo funcționează practic ca un stat separat, inițial sub guvernare ONU, apoi treptat într-o combinație ONU cu organisme alese local. După aproape zece ani de când Serbia a pierdut controlul, numai naivii credeau că mai poți lipi cana la loc vreodată.
Există două întrebări importante privitoare la evenimentul de ieri. Unul este, cum a fost posibil? Ca regulă generală provinciile care secedă și își proclamă dreptul la autodeterminare nu sunt recunoscute în secolul XXI. A doua este dacă această secesiune este și ultima din fosta Iugoslavia. Putem, în sfârșit, spera că s-a terminat? O să le răspund pe rând.
Independența Kosovo a fost posibilă din trei motive: unu, că naționaliștii kosovari au urmărit-o permanent. Doi, că naționaliștii sârbi, în frunte cu Milosevic, au răspuns disproporționat și fără tact, fără să se gândească la comunitatea internațională. Milosevic a luat Kosovo acum zece ani autonomia pe care o avusese sub comuniști, le-a închis școlile, a masacrat familii întregi pentru că un membru era bănuit de asociere cu KLA, (mișcarea de independență), armata iugoslavă în mod stupid a răspuns la provocările naționaliștilor locali atacând civili, până când situația a devenit subiect internațional, opinia publică fiind deja sensibilizată de eșecul occidental de a împiedica masacrele comise de sârbi și croați în Bosnia. Și, trei, odată acest punct atins, Serbia a reușit, printr-un complex de împrejurări și erori, să ajungă singură într-o tabără opusă Occidentului. În 1998, când armata lui Milosevic gonea pe kosovari din case și le ardea buletinele, până și Rusia lui Elțîn s-a spălat pe mâini de ea. Serbia a fost, cu alte cuvinte, într-o situație de izolare internațională chiar mai mare ca Ungaria în 1918, când a pierdut Transilvania către România și Vojvodina către Regatul care se numea atunci al sârbilor, croaților și slovenilor (kosovarii, cum se vede chiar din titlu, nici atunci nu prea se regăseau în acea țară). Comparația dintre Kosovo și Transilvania nu e deplasată, cum s-ar putea crede.
Ca și Kosovo pentru sârbi, Transilvania este un leagăn al națiunii, timp de peste 150 de ani după înfrângerea de la Mohacs în fața otomanilor Ungaria s-a redus doar la Transilvania. Ca și cu sârbii în Kosovo, națiunea care a construit statul, ungurii, nu aveau majoritatea populației de cel puțin 200 de ani la data secesiunii provinciei. Națiunea majoritară în provincie, românii, nu avuseseră niciodată stat în Transilvania (decât în propaganda lui Ceaușescu). Mai întâi secesiunea provinciei transilvănene (din Austro-Ungaria), și apoi unirea ei cu Regatul român s-au făcut în virtutea dreptului la autodeterminare al majorității populației, ca și azi în Kosovo.
În Kosovo nu există mare entuziasm pentru unirea cu Albania, astfel încât comparația mea se oprește aici. Kosovo va fi mai curând un fel de Republică Moldova, care va descoperi curând că marele avantaj de a avea țara ta nu răspunde la toate problemele. Bine ai venit, Kosovo, în lumea statelor independente! Când vedem azi la televizor pe kosovarii din toată Europa cum cumpără steaguri și se reped să petreacă aceste câteva zile la Pristina, ca să se simtă parte din acest ceva mai mare creat, înainte de a se întoarce la slujbele lor din Elveția, Anglia sau Grecia, noi, care am avut această petrecere la 1918, știm că după flori și aplauze greul abia începe. Sunt peste 40% șomeri în Kosovo.
Dar măcar va fi pace? Pentru că există posibilitatea ca micul Kosovo să atragă minoritățile albaneze vecine din Serbia (valea Presevo) și Macedonia, și să devină un Kosovo mare (nu o Albanie mare, cum se așteaptă unii). Pentru a evita acest lucru, Occidentul are instrumente. Macedonia, care e țară candidată UE, dar nu e gata să înceapă negocierile, trebuie invitată să devină membru NATO la summitul de la București din aprilie. Asta echivalează cu o garantare a frontierelor Macedoniei și o stabilizare a acestei țări fragile.
Orice încercare a Vojvodinei sau a Presevo de a continua pe linia de dezmembrare a Serbiei ar trebui respinsă de europeni și americani, deja văzuți la Belgrad ca inamicii poporului sârb. Vecinii Serbiei, ca ungurii, trebuie să nu încurajeze minoritățile locale, care se simt frustrate (Kosovo a câștigat brusc mult mai mult decât ei). Serbia însăși nu ar trebui să încurajeze secesiunea zonelor sârbești din Kosovo, ci doar să contribuie la un plan al acestora de autoguvernare locală. Dar chiar dacă acestea creează noi regiuni cu statul special (la Mitrovica, de exemplu), și acest lucru se poate realiza pașnic și nu ar trebui dramatizat.
Mulți cobesc zilele astea, dar cred că sunt temeiuri serioase să sperăm că secesiunea Kosovo este ultima din fosta Iugoslavie, și, cu asta, am ajuns la sfârșit. E un trist sfârșit pentru prietenii noștri sârbi, dar dacă în loc să închidă capitolul și să se ocupe serios de aderarea lor la Europa vor întreținea frustrarea la nesfârșit vor plăti un preț și mai mare. Micii kosovari și-au jucat cartea bine, și au câștigat. Dumnezeu știe că au suferit mult până să prindă ziua de azi. Când am făcut un sondaj pentru ONU în Kosovo în 2003 în două din trei case oamenii fuseseră victimele unor violențe de o formă sau alta în 1998. Nu poți blama niște oameni împinși la zid că au cerut ajutor din Vest și l-au căpătat.
Când am fost prima oară în Kosovo am fost uimită de câte steaguri americane erau agățate peste tot și i-am spus șoferului meu de la ONU, el însuși un fost recrut al KLA: „În fond, toți am visat să vină americanii să ne elibereze în Balcani, dar voi sunteți singurii care ați reușit să îi aduceți”. „Așa e”, mi-a spus el, „dar eram și pregătiți să plătim un preț mai mare ca alții”. L-au plătit. Acuma, de morții lor, hai să nu le purtăm pică fiindcă au căpătat și ei statul lor. Au să se convingă repede că nu ăsta e secretul fericirii.
