Habar n-am de ce se plâng bugetarii ăștia, deși eu însumi sunt un pârlit de bugetar, care a băgat-o rău de tot pe mânecă, de când cu băsesciunea, dar nu-i bai, doar pe foamea noastră și pe obielele care deja curg după noi se clădește viitorul măreț al României viitoare. La trecutul mândru, mândru viitor!
Habar n-am de ce se plâng bugetarii ăștia pentru că ei sunt, în fond, osatura statului, a mândrei mele patrii, care ia de pe noi toți, inclusiv de pe bugetarii ei, șapte piei și mai vrea încă șapte. De câte ori nu i-am înjurat pe bugetarii ăștia, fără să realizez că-mi înjur leagănul natal, țărișoara mea dragă! Dau pe stradă de un jandarm sau milițian încătărămat și bandajat cu carapace de cauciuc lângă carapace de cauciuc (probabil ca să nu i se scurgă inteligența pe trotuar), îmi înjur patria. Intru la un ghișeu oarecare, unde o femeie urâțită de atâta acreală și însingurare îmi cată nod în papură, pentru a mă alerga pe drumuri, îmi înjur patria, deși nici el, bugetarul, nici ea, patria, nu au nici o vină, responsabilitatea fiind a băsesciunii, adică a recesiunii cu cauzalitate în suficiență. Pentru că suficienți ca ăștia de ne conduc, de două decenii, încoace, și dintotdeauna, n-au existat niciodată în România, vorba nefericitului om vesel de la Humulești.
Îi cunosc pe bugetarii ăștia și susțin, cu mâna pe inimă, că toți, exceptând clientelarii de partide, sunt oameni de excepție, excelent pregătiți profesional, dar, din păcate, excesiv de disciplinați: admit, fără să crâcnească, să le fie uns șef orice trepăduș politic, trepăduș care, deși nu se pricepe la nimic (nu-i bai!), ia decizii (și e mare bai!).
Îi cunosc și pe liderii mai răsăriți (sunt absolut convins că toți au erudiția temeinică a alfabetizării în masă), care, cum se aburcă la putere, se păzesc de bugetarii cu glagore ca de agenturile străine de spionaj, preferând să se adune, în secret, suficiență lângă suficiență, deși, după cum o demonstrează istoria civilizației umane, oricâți proști s-ar însuma nu rezultă un deștept, ci o prostie incomensurabilă. De fapt, asta și înseamnă băsesciunea, catastrofa provocată de suficienți și de proști, dar care au izbutit să înșface și pâinea, și cuțitul. E normal, și din punctul meu de vedere, ca decizia politică să se ia, în diverse domenii, după consultări între oameni credincioși liderului și partidului respectiv, indiferent de prostia lor, numai că variantele decise de suficienții politici ar trebui să fie lucrate de specialiști. Și cea mai neinspirată variantă a unui specialist nu poate fi decât superioară chiar și celei mai nimerite dintre variantele încropite de proști.
Băsesciunea, însă, se sfiiește de știutori, e timidă, se inhibă, se teme să nu se arate în toată goliciunea sa și să se facă de râs. Băsesciunea are conștiința de sine, conștiința lipsei de valoare, și tocmai de asta și-o maschează, și-o dosește după o exercitare agresivă de autoritate. Trăim în niște vremuri în care prostul satului are puterea de a învârti pe degete destinele tuturor. Prost al satului lângă prost al satului, solidarizați și legitimați de lozinci, deversează peste societatea românească mâlul toxic al șmecheriei și impun elitismul șmecher, cel în care șandramaua costisitoare, mașina luxoasă și țoalele „de firmă” dau tonul și importanța („E un bou, da’ uite ce mașină și ce „țoale” are!”), deși se știe sau măcar ar trebui să se știe din experiența istorică a bietelor gloate de români că e de preferat să mergi cu deșteptul, inclusiv bugetarul, la pagubă, decât cu prostul, inclusiv politicianul, la câștig. Ignorarea proverbului conduce la o complicitate generală, în așa fel că de băsesciune toți suntem și responsabili, și vinovați.
Uimitor pentru mine este doar faptul că politicienii unguri, care, în mod tradițional, mizează, în exercițiul puterii, pe cei mai inteligenți și mai buni profesioniști dintre ei, complicitează cu băsesciunea, aducându-și conaționalii la sapă de lemn (vorba lui Videanu: Pot să moară de foame și sărăcie și câteva mii dintre ai lor, dacă rezultatul final e dezastrul românismului!).
Urât s-a mai făcut în țărișoara noastră dragă! Chiar și octombrie, cu explozia lui de lumină și culori, s-a încenușat zgribulit și scâncește noroit, descurajant. Habar nu am dacă insinuez înspre Caragiale sau înspre oricare dintre românii care și-au dat viața, de-a lungul veacurilor de băsesciune, pentru Neam și Țară, când mă refer la țărișoara noastră dragă. Pentru că băsesciunea a existat dintotdeauna, face parte din specificul nostru românesc, și abia acum, când ne-a ajuns cuțitul la os, merită și trebuie să poarte un nume.
