Bucurii și tristeți bucovinene

S-au dus berzele. Prin grădini ard focurile curățeniei de toamnă. La pensiuni, noaptea se dă căldură. Urme de brumă la Vama. Pădurile se pregătesc să-și adopte ținuta în degradeuri… La Voroneț, același puhoi de lume, de parcă ne-am afla în toiul sezonului turistic. Dincolo de expresivitatea și unicitatea monumentului, totdeauna copleșitoare, s-ar putea ivi și niscaiva întrebări incomode. Prima: Prea Sfințitul Pimen știe că, la Voroneț, creștinul care vine la slujba de duminică trebuie să plătească… taxă de intrare? Pretutindeni în lume, până și la formidabila Sagrada Familia de la Barcelona, duminica intrarea este liberă… A doua: maica stareță o fi știind că faima mănăstirii se datorează și trudei criticului Petru Comarnescu, cel care a impus sintagma „albastru de Voroneț” și a scris cât nimeni altcineva despre ctitoria lui Ștefan?
La cererea lui, Comarnescu a fost înmormântat (1971) în cimitirul Mănăstirii Voroneț. Sculptorii i-au așezat la mormânt un impresionant monument ce sugera, între altele, îngemănarea dintre piatră și lemn, proprie Țării de Sus. Bineînțeles că părțile din lemn masiv au fost furate (trăim în România). Mormântu-i știrb și desfigurat. Barem din taxa duminicală (nu știu cât de legală, dar, oricum, imorală) s-ar putea drege și îngriji locul de veci al celui care a ctitorit faima europeană a Voronețului…
Vești bune din Bucovina: s-au dres drumurile. Până și amărâta șosea ce trece prin Lucăcești arată mai mult decât onorabil. Rămân mărunțișurile să zgârie prestigiul zonei: ca să ajungi la o pensiune cu real fason european precum Casa Lucreția, ultimii 300 de metri ești hurducat pe un drumeag de țară colbăit și amărât… Semne mai mult decât încurajatoare de la Moldovița: mocănița ajunge, acum, până aproape de Argel (6 km) și panourile de cale îngustă descărcate la capătul liniei arată că se lucrează la racordarea cu rămășițele de sectoare păstrate în relativă bunăstare, urmând, apoi, prelungirea până-n codru. Adevărată mină turistică de aur, linia îngustă de la Moldovița, care, cândva, totaliza (cu ramificații) peste 100 de km, n-a revigorat-o statul, ori vreo firmă românească, ci, desigur, un străin (austriac). Mecanicul Popescu, care de peste 40 de ani tot mână mocănițe prin coclaurile munților, conduce acum o jucărie construită în 1907 (!), creditată cu viteza maximă de… 15 km pe oră. Deocamdată, îmi spune, „opresc la fiecare babă”, dar visează prelungirea liniei, în vale, până la Vama, prin amplasarea unei a treia șine între cele (ruginite) ale CFR-ului. N-ar fi prea mare deranjul, câtă vreme automotoarele ce ornează sectorul în „Mersul trenurilor” ajung la Moldovița prin anii bisecți…
Tristețe adâncă în Gara Ițcani, ajunsă marea rușine a Căilor Ferate Române: ditamai geamurile sparte și cârpite cu cartoane, burlane hâite și oloage, pavajul peronului bombardat, acoperișul proptit să nu se prăvale de tot, pereți scorojiți, atmosferă de casă cu stafii…
Să închei, totuși, în cheie optimistă: am fost la Festivalul Hribului. Pe vremuri, circula rețeta autohtonă a supei de pui: pui… nu pui. Marele absent la Festivalul Hribului a fost taman… hribul (secetă, anul ăsta nu s-au făcut). Nu-i nimic, oricum titulatura nu prea contează, fiindcă toate festivalurile (usturoiului, dovleacului, păstrăvului, sarmalelor, tocanei la ceaun etc., etc.) au același fason și-s onorate de prestația acelorași tiribombe, scrânciobe („5 lei trei minute, plata la scaun”) și cam acelorași guriști ambulanți. La Vama Păstrăvăria Ott vindea cârnați cu fasole, pe terenul de fotbal, cu gazon mai bun decât cel de pe Național Arena, jucau fete și flăcăi, notabilitățile, purtând însemne tricolore, păreau mulțumite, poporănii așișderea.
Nu puteam decât să ne bucurăm când lumea se bucură! Nu de alta, dar acuș-acuș pogoară iarna…