Bucurie, iertare, dragoste II (Maica Siluana)

Îndemnul psalmistului este repetat peste milenii de Maica Siluana, un om care a trecut de la ateismul cel mai înverșunat la viața întru Hristos după ce a descoperit și văzut chipul adevărat al Domnului. În prezent stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor.
Viața în Hristos (LXXI)
Vin oameni cu necazuri mari la noi, la Centrul de Consiliere, cum numim noi căsuța noastră, și care spun: „Eu nu mai pot așa!”. Și atunci îl rog și eu frumos să-mi facă, sau o rog frumos, că de obicei femeile se plâng mai ușor, nu că ar putea să ducă mai puțin, duc mult, o listă cu ce motive avem să-i mulțumim lui Dumnezeu și ce motive avem să fim nefericiți. Și atunci vedem că lista motivelor pentru care putem să-i dăm din toată inima slavă lui Dumnezeu este mult mai lungă, mult mai bogată, decât lista cu neputințele. Și atunci, mă gândesc, ce forță, cine ne alungă pe noi de la bucurie? Acel responsabil cu îngrijorarea, cu grijile, care ne alungă pe noi de la bucurie. Și cei care mergem la Sfânta Liturghie știm că vine clipa aceea în care „grija lumească o lepădăm „, dar nu pentru că suntem nesimțitori, ci pentru că o lepădăm la picioarele lui Dumnezeu, la picioarele Crucii, și când ieșim de acolo luăm puterea de a ne bucura de crucea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Înțelepciunea psalmistului
Apoi, bucuria se ascunde în lucrurile mici, într-o floare. Într-o floare Dumnezeu îți dă întâlnire și zice: „Știi, pentru tine am făcut-o așa de frumoasă.” Dacă nu le vedem, nu-l vedem pe Dumnezeu! N-avem cum să-l vedem pe Dumnezeu dacă nu-l vedem în făpturile lui care sunt atât de minunate. Și nu ne vedem nici pe noi dacă nu ne descoperim că suntem făpturi minunate. Este un psalm care mi-e drag mie din multe puncte de vedere, Psalmul 138, în care zice psalmistul: „Mulțumesc că sunt o făptură atât de minunată”. Și mai e acolo un locșor în care spune că atunci când vrem să fugim de Dumnezeu, descoperim că n-avem unde. Așa s-a întâmplat cu o tânără care se consilia la noi și avea probleme, era nemulțumită de ea: am rugat-o să citească psalmul și să-mi spună ce simte. A zis: „Când am citit „unde mă voi ascunde de Tine?”, – știți că peste tot este El -, a simțit că nu se poate ascunde decât în brațele Lui. Unde te poți ascunde de cineva decât în brațele lui? Acolo ești ascuns și nu-i mai vezi fața mustrătoare. Și orice mustrare se topește atunci când te arunci în brațele mamei sau în brațele tatălui, dar mai ales în brațele lui Dumnezeu. Deci aceasta este bucuria, așa ajungem la ea pe calea pe care eu am experimentat-o.
Înșelarea de sine
Apoi am zis să vorbim despre iertare și dragoste. Ce să zic eu despre dragoste? Vreau să vă spun numai că eu am descoperit că nu știu să iubesc, că nu pot să iubesc, că mi se pare că iubesc, și, când am spus părintelui meu duhovnic această mare descoperire, a zâmbit cu multă dragoste și mi-a spus: „În sfârșit ai ajuns și tu la credința în Dumnezeu”. Aceasta este mărturisirea de credință:
„Doamne, eu nu știu să iubesc, eu nu pot să iubesc, iubește Tu în mine, vino Tu și iubește”. Apoi sigur că am făcut minuni și într-un an am ajuns la iubirea de vrăjmași. Sună frumos și toți ne dorim să fim așa. Și părintele meu duhovnic de atunci, Părintele Sofian, când i-am spus asta, a zis: „Ți se pare”. M-am întristat și m-a durut și am zis că nu mă înțelege. Dar cu adevărat mi se părea. Ni se pare că iubim. De ce? Pentru că iubirea e moarte, iubirea e dureroasă, iubirea e grea. Și, pentru că noi tânjim după ea, atunci alegem să ni se pară că iubim. Și când nu mai putem iubi pentru că cel, cea, cei pe care îi iubim, nu corespund așteptărilor noastre, noi nu-i mai iubim pentru că ei nu merită să fie iubiți. Și atunci ne dăm seama că ni s-a părut că iubim. Și totuși, în fiecare dimineață Dumnezeu ne dă puterea să ne iubim unii pe alții, pentru că El nu ne-ar da nici o poruncă pentru care nu ne-ar da putere s-o împlinim, și noi trebuie să-l întrebăm: „Doamne, și pe ăsta trebuie să-l iubesc?” Și El zice: „Da.” Nu ne cere Dumnezeu să-i iubim pe toți oamenii. Sunt oameni care spun „Eu iubesc pe toată lumea. Nu fac rău la nimeni, îi iubesc pe toți.” Le zic: „Și totuși, nu e nimeni, nimeni pe care nu-l iubești?” „A, am o vecină pe care nu o iubesc, soacră-mea, și câteva colege de la serviciu.”Încolo, pe toți îi iubim. Vedeți? Cu condiția să fie departe.
Două moduri de iubire
Noi iubim pe departele nostru și nu putem să-l iubim pe aproapele nostru. Dacă putem iubi atunci când aproapele nostru e căzut între tâlhari, miroase urât, îți răspunde rău, obraznic, e nerecunoscător, tu faci ceva bine și el te vorbește de rău, aceasta este iubirea. De aceea s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om, ca să-mi dea puterea să iubesc asta. Când am descoperit asta, n-am mai avut deziluzii, n-am mai avut decepții. Nimeni nu mai reușește să mă decepționeze, să mă deziluzioneze, pentru că nu-mi mai fac iluzii. Și nu-mi mai fac iluzii față de nimeni pentru că nu-mi mai fac iluzii în ce mă privește.
Abisurile sufletului
Tot ce vă spun eu nu e de la mine. Știți de ce facem asta, de ce ne întâlnim? Ca să ne împărtășim de felul în care auzim noi, și vedem noi, și trăim noi, și asta ne îmbogățește. Chiar și oamenii lui Dumnezeu din artă, din lume, au spus uneori atât de frumos. Nichita Stănescu zicea: „Prietene, cum e albastrul tău?”. Nu? Noi de ce ne uităm împreună la cer, cât e de albastru? Să vedem cum e albastrul tău. La Înviere vom fi fascinați. Vom întreba: „Cum e lumea ta, cum auzi tu, cum vezi tu?” Aceasta ne împărtășim unul altuia. Și vă spuneam că citeam undeva despre ce se întâmplă cu oamenii după ce se căsătoresc, mai ales cu tinerii de astăzi, când căsătoriile se fac din dragoste mai mult decât din interes; pe vremea noastră se mai făceau căsătoriile și din interes, și durau mai mult acelea. După o vreme întreabă disperat soțul: „Doamne, cum să o iubesc eu pe asta? Nu mai e nimic din cea pe care am cerut-o de nevastă. Nu seamănă deloc.” Și Dumnezeu spune: „Așa cum o iubesc Eu. Eu o iubesc, Eu am murit pentru ea și Eu, în taina Sfintei Cununii, ți-am dat un har și o putere să o iubești și pe partea asta pe care n-ai avut timp să o descoperi atunci, înainte de nuntă.” Nu pentru că s-ar fi ascuns de tine, ci pentru că era nevăzută, nu se vedea. Aceasta apare, și pentru mine poate să fie o surpriză. Nu ni se întâmplă să spunem: „nu mă așteptam la așa ceva?”. Acestea sunt părțile ascunse ale noastre, care ies la iveală în vâltoarea vieții, în durerea vieții. Și atunci, în loc să spunem: „Mai bine nu știu ce făceam decât…”, să zicem: „Doamne, acuma să te văd că ești Dumnezeu, acum să mă ajuți să-l iubesc pe cutare. „Asta în căsătorie, dar la mănăstire, că sunt aici și măicuțe… ne ducem îndrăgostite de Dumnezeu, și fericite că ne ducem aproape de Dumnezeu, și avem dragoste, citim acatiste, citim cărți, citim „Viețile Sfinților”, și acolo descoperim că nu ne putem iubi. Și nu ne putem iubi pe bună dreptate. Nu merită nimeni să fie iubit. Fiecare avem în noi o parte ascunsă cu grijă până atunci, care iese la iveală acolo. Aceasta este fața care trebuie iubită, aceasta este fața însângerată, ca să zicem așa, a Domnului nostru Iisus Hristos. Și când vom trece prin această față atunci vom descoperi ce minune este cel pe care ne poruncește Dumnezeu să-l iubim.” (A consemnat Ioan Butiurcă, www.sfintii-arhangheli.ro)