Bucurie, iertare, dragoste ( I )

Îndemnul psalmistului este repetat peste milenii de Maica Siluana, un om care a trecut de la ateismul cel mai înverșunat la viața întru Hristos după ce a descoperit și văzut chipul adevărat al Domnului. În prezent stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor.
„Vă mărturisesc că am emoții și cea mai bună metodă ca să faci față este să mărturisești ca ai emoții. Când mi s-a cerut tema, am zis să alegem una din acestea trei: bucuria, sau iertarea, sau dragostea și părintele le-a pus pe toate trei, așa că veți avea ce să îmi spuneți dumneavoastră.
M-am gândit la bucurie pentru că mai mult de prima jumătate a vieții mele, nu l-am cunoscut pe Domnul. M-am născut în comunism, când mi s-a explicat că nu există Dumnezeu și eu am crezut cu multa râvnă că nu există, și am fost lipsită de bucurie. Încolo, aveam de toate: aveam succes, aveam ce poate să facă rost omul pe pământ, numai bucurie nu aveam. Mai mult decât atât, de câte ori vedeam ceva frumos, și mulțumesc Domnului care mi-a dăruit florile, plângeam. Plângeam de durere că frumusețea e atât de degeaba, că florile sunt ca să se veștejească, oamenii ca să îmbătrânească. Pe vremea aceea mi se părea ca e urât să fii bătrân, acum vă mărturisesc că e minunat. E minunat să fii și bătrân, și durerea m-a condus la bucurie.
– Împrietenirea cu suferința
Toată tinerețea m-am străduit să mă împrietenesc cu suferința sufletească, și până când n-am primit-o ca dascăl, n-am ajuns la bucurie. Și în clipa în care am renunțat să mai înțeleg și să mai stăpânesc lumea și realitatea prin mintea mea, prin înțelegerea mea, atunci am zis: „Doamne! dacă exiști”, deja pricepusem că există, „nu mai vreau să înțeleg nimic, vreau să te cunosc și să te iubesc”, și în clipa aceea, Dumnezeu a trimis un om de-al Lui la mine. Deci nu alergați după Părinți, nu alergați după oamenii lui Dumnezeu, ci doar după Dumnezeu, și Dumnezeu vi-i trimite la ușă. Și am făgăduit atunci lui Dumnezeu că voi face o probă de doi ani, și dacă în doi ani nu-mi oferă ce nu pot să fac rost singură, o să încerc să fac rost în altă parte. Și i-am cerut să fiu bucuroasă, i-am cerut să-i iubesc pe cei care mă urăsc, să-i iubesc pe vrăjmași, cum zicea, am aflat mai târziu, cuvântul duhovnicesc, dar atunci ziceam să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc și să iert ceea ce nu pot să iert. Erau lucruri pe care eu nu puteam să le fac, în rest mă descurcam cu toate. Și a fost o luptă frumoasă. Îi arătam cu degetul niște oameni și îi spuneam: „Dacă Tu poți să mă faci să-l iubesc pe ăsta?!”, și unul era greu de iubit, era colonel de securitate, și se făcea că-i fioros, așa, la mine, și Dumnezeu mi-a arătat chipul lui Dumnezeu acolo. Adică a făcut minuni și atunci eu am putut să împlinesc ce-mi cerea Domnul, ca eu să cresc în bucurie. Când am trăit bucuria am vrut să mă retrag undeva într-o mănăstire, undeva într-un loc unde să trăiesc eu și cu bucuria. În clipa în care închideam ușa, bucuria pleca de la mine, până când am înțeles că cei care au întâlnit bucuria, cei care trăiesc bucuria sunt datori să o mărturisească celor pe care îi trimite Dumnezeu în calea lor sau în calea cărora îi trimite Dumnezeu. Și Dumnezeu a rânduit ca eu să pot mărturisi această bucurie în primul rând tinerilor și copiilor. Într-un fel eu eram în învățământ, într-un fel, și erau foarte mulți tineri care nu știau să se bucure, și împreună cu ei am învățat atunci, mai ales după ’90, când a venit libertatea, am învățat să ne bucurăm. Ceea ce numea Înalt Prea Sfințitul Andrei fii duhovnicești, erau un fel de copii ai bucuriei, copii care m-au învățat pe mine să mă bucur alături de ei de Domnul și care au învățat să se bucure împreună cu mine de Domnul, în vremea aceea.
Timpul ispitelor
Consider că astăzi avem de toate; este o vreme minunată pentru mântuire și sunt vremuri grele pentru viața pe pământ și pentru mântuire, ispitele sunt mult mai mari. Mă uit la tinerii care sunt acum în licee și mi se strânge inima de grijă; cred că dumneavoastră, părinții și bunicii, dacă sunteți aici, aveți inima și mai strânsă. Dar ce mă ține în nădejde și nu mi se stinge bucuria, este făgăduința Domnului că va fi cu noi până la sfârșitul lumii. Și eu, când mi se pare că nu se mai vede nimic, întreb: „Doamne, cum ești tu cu noi acum?” Și El zice: „Stai să vezi!”, și îmi arată cum și unde. Numai că nu e în direcția în care îmi îndrept eu privirea de obicei. Și astăzi avem biserici multe, se ridică multe, tot mai mulți oameni vin la biserică, tot mai mulți oameni se bucură de prezența și de slujirea lui Dumnezeu față de om, că Dumnezeu ne slujește, sărăcuțul, în toate felurile, de dimineața până seara și de seara până dimineața, însă tot mai puțini oameni au bucurie, și mă întreb de ce, de ce, când povestea noastră a creștinilor, a început cu vestea cea bună, bucuria cea mare, bucurie pe care Domnul a lăsat-o aici. Știți că atunci când Domnul s-a înălțat la cer, spune Sfântul evanghelist Luca, s-au întors ucenicii în Ierusalim cu bucurie mare, bucuria mare pe care Domnul o anunțase, trimisese vestea prin îngeri cand S-a născut. N-a luat-o cu El la cer, a lăsat-o cu noi aici pe pământ chiar și în perioada aceea cand încă nu venise, încă nu trimisese Mângâietorul, încă nu trimisese Duhul Sfânt. Și mă întreb de ce, de ce nu cunoaștem bucuria, și câțiva ani la rând am pus întrebarea asta, până când Domnul mi-a răspuns odată, jucându-mă cu niște copii – joc numesc aceste activități pe care le facem noi la Craiova și pe care le făceam și la București, mai ales atunci, cu copiii străzii – ne jucăm câteodată luând din cuvântul Mântuitorului ceva și citim și ne gândim ce legătură are asta cu viața noastră.
Împietrirea în sine
Și, citind deodată pilda talanților, am descoperit de ce nu ne bucurăm. Noi nu ducem roada talanților noștri lui Dumnezeu. Noi vrem să trăim bucuria din ce am câștigat, din talanți. Și din cauza aceasta nu avem bucurie. Acolo îi spune slugii celei bune – și eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă număr printre slugile Sale, e cea mai mare bucurie – , îi spune: „Bine, slugă bună. Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune. Acum intră în bucuria Stăpânului tău”. Și atunci am găsit calea. Setea noastră de a avea mult, de a stăpâni mult, e de la Dumnezeu. Ne-a făcut stăpânii lumii. Dar nu putem intra în acea stăpânie, până când nu suntem credincioși peste puținul pe care ni l-a dat. Ne-a dat un trup, ne-a dat câteva dorințe, ne-a dat câteva nevoi, ne-a dat o familie, ne-a dat o școală, un mediu în care trăiesc, în care mă scol și în care adorm, acela este locul în care eu trebuie să fiu credincioasă peste puținele mele. Seara, eu nu aștept să mor ca să-I duc talanții ci, în fiecare seară mă duc și îi spun: „Doamne, astăzi am vorbit, astăzi am vorbit de mă doare în gât, am vorbit de dimineața și până acum, am vorbit mult, mult, și Tu știi dacă am vorbit cu folos sau fără folos, dacă cineva s-a supărat sau s-a mângâiat, Tu știi, eu astea ți le predau ție, și atunci Dumnezeu zice: „Bine, intră în bucuria Domnului tău”.
Secretul bucuriei
Oamenii aleargă să aibă o mașină, și bine fac. E bine să ai o mașină, e bine să ai o casă, este bine să ai o casă frumoasă. Poți să ai și un bordei, poți să ai și un acoperiș improvizat, dacă, acolo poți să-i mulțumești lui Dumnezeu, să-i predai ce ai făcut în ziua respectivă, să-i mulțumești – apoi vei descoperi bucuria. Dacă nu va fi așa, cei care n-ați făcut asta, să nu mai credeți niciodată când o să vă spun ceva. Încercați să faceți asta: „Doamne, Îți mulțumesc că mi-am luat covorul pe care mi-l doream!” Și truda pe care am depus-o ca să-mi procur covorul este credincioșia mea față de datoria mea pe care o am de a locui frumos, de a trăi frumos, de a da slavă într-un loc frumos, pentru că pot să fac asta. Și atunci veți vedea că în fiecare dimineață când o să lipiți tălpile de covor veți simți că truda dumneavoastră vă mângâie tălpile. Nu-l veți uita și nu-l veți bodogăni, când trebuie să-l dați cu aspiratorul sau să-l scoateți la bătut, că nu vă ajută soțul. Să ajutați soțiile să bateți covoarele, că asta aduce multă bucurie în casă! Așa că, aceasta este, după mine și după experiența mea și a celor cu care suntem împreună în multe zile, acesta este secretul bucuriei: de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele pe care le-am făcut în ziua respectivă, de a-I preda Lui și a aștepta ca multul pe care îl dorim să ni-l dăruiască El, atunci când va crede de cuviință, și până atunci să-I mulțumim.” (A consemnat Ioan Butiurca, www.sfintii–arhangheli.ro)