Bucuria unei torțe în capul copilului meu: neprețuită!

Până la prima bere cu fiul meu mai e timp. Deocamdată, la 4 ani, am considerat că e vremea pentru primul meci. Mi s-a părut un moment propice, nu era un meci de orgoliu între suporteri, nici unul care, dată fiind anvergura adversarului, să genereze un aflux deosebit de spectatori. Grație unui telefon primit la timp, am reușit să evit peluza întâi, opusă tabelei, ticsită deja de galeria Stelei. Urcând treptele, aud primele încurajări… “Asasini, gabori asasini!”. Întâmplător, nimerim în preajma pâlcului de suporteri bieloruși. Din start remarc imaginea gazonului, nici o brazdă nu va macula până la sfârșit verdele impecabil. Cum la echipa națională trebuie să fii în galben, deși e destul de frig și nici nu e chiar galbenul care trebuie, lepăd geaca și îmi etalez tricoul cu numărul 10. E cu Zico, dar foarte repede Mutu înscrie, probabil dintr-o solidaritate specială a decarilor. Imediat gol Marica. Ce insistent e băiatul ăsta, ar fi bun ca agent de vânzări! Puștiul meu e cucerit de manifestările de bucurie și agită energic un steguleț. Dar lucrurile scapă subit de sub control și nu mă refer la meci…
Suporterii noștri țin neapărat să le râdă în nas omologilor bieloruși. Înjurăturile și gesturile obsecene înfierbântă spiritele și o masă de radicali invadează zona neutră din apropierea gardului despărțitor. Ați observat ce curajoși sunt cei care adoră să se încaiere dar numai dacă există gard despărțitor? Diverse obiecte încep să zboare între cele două tabere. Jandarmii nu intervin la ai noștri, încearcă doar să-i țină în frâu pe suporterii oaspeți. Am zis oaspeți? Deci asta era… Probabil într-o pornire de gazde, românii le oferă scaune. În cap! Izbesc violent cu picioarele în scaune, le rup și apoi le proiectează peste gard, deși acolo îi lovesc de-a valma și pe jandarmi. Sau poate tocmai de aceea. Bielorușii nu rămân datori și proiectilele se întorc, căzând peste tot în jurul nostru. Nu mai e cazul să rămân pasiv, îmi iau copilul de mână, care din fericire nu conștientizează pericolul, și încerc să mă îndepărtez. Însă îmi dau seama că nu e chiar înțelept să întorc spatele frontului. Mă întorc la timp pentru a vedea vâjâind prin aer, direct spre noi… ce credeți? O torță, oameni buni! O torță din arsenalul galeriilor, cu flacără roșie! Instinctiv folosesc geaca pe post de paravan improvizat. Pielea sfârâie dar ce mai contează, fără ea ar fi trebuit s-o resping cu mâinile ca Dani Coman. Care măcar are mănuși! În spatele meu, cineva strigă excitat “arunc-o înapoi, arunc-o înapoi”. Chiar dacă aș fi intenționat, era prea târziu, niște ulii se aruncă asupra ei și o returnează peste “fileu”, în timp ce noi reușim să ne refugiem la o distanță oarecum liniștitoare. Isteria atinge apogeul când românii vor să captureze un steag al adversarilor arborat pe gard. Aceștia sar să-l apere ca pe ultima redută. În fine, confruntarea ia sfârșit odată cu evacuarea bielorușilor.
Cam așa s-au prezentat lucrurile prin tribună. Chiar dacă nu e permis accesul nici măcar cu sticle de plastic, când e vorba de muniție suporterii sunt inventivi. Dislocă scaune. Nu au voie în stadion cu bețe contondente la steag, așa că folosesc țevile flexibile pentru a sufla cornete! Gaev a simțit-o pe pielea lui. Cât despre incidentul cu Mutu, nici nu l-am remarcat, fiind în partea opusă. Huiduelile se auzeau însă din toate părțile.
A fost o experiență interesantă, bine că am câștigat , dar și bine că am scăpat. Totuși, am o problemă. Puștiului i-a plăcut! “Tati, când mai mergem la meci?” Poate când joacă Național cu UTA. Sau Sportul cu Cetatea. Prietenii știu de ce…