Sărbătoarea Nașterii Domnului ocupă un loc aparte în tradițiile românești. Începând cu Postul Crăciunului, întâlnim o serie de sărbători în care viața de zi cu zi este spiritualizată de diferite motive religioase. Între tradițiile de iarnă ce împodobesc peisajul alb, colindele au darul de a aduce în suflet acea căldură ce alungă gerul de afară. Ascultând vestea cea bună a nașterii Pruncului Iisus, ne bucurăm și devenim mai buni. Colindele le știm din totdeauna, am crescut cu ele, le repetăm cu plăcere și le transmitem mai departe, în veșnicie.
Dicționarul explicativ definește „colinda” drept „cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou”. La români, colindatul depășește noțiunea de simplă datină, având o organizare aparte, cu diferite motive, sacre sau profane, pentru toate categoriile de vârstă sau sociale. Două sunt izvoarele de căpătâi ale colindelor: Sfânta Scriptură și viața satului. Importanța acestor tradiții pentru poporul român reiese din faptul că nu s-au păstrat prin volume de manuscrise sau tipărituri, ci s-au transmis din vorbă-n vorbă, din generație în generație. Puterea cu care s-au înrădăcinat colindele în tradiția unui popor provine din Adevărul pe care Îl vestesc: Nașterea Domnului. Autenticitatea colindelor reiese din cuvintele lui Mircea Eliade, care afirma că avem în colinde „unul dintre stadiile cele mai arhaice ale spiritualității românești”. Lucian Blaga caracteriza tradiția românească a colindatului astfel: „Colinda are un ritual, prin urmare e lege. Poporul nu îndrăznește să schimbe nimic din ce ține de ritual… Colinda rămâne în tradiție și se moștenește invariabilă aproape, din generație în generație”.
În anul 1939, arhimandritul Iuliu Scriban vorbea despre pericolul de a împrumuta noi datini de Crăciun, lăsând în urmă tocmai marele praznic al Nașterii Domnului: „Atunci suntem mai mult în pagubă decât în câștig și înseamnă că am lăsat Crăciunul să plece din casele noastre și-l privim numai de departe”. Acum 70 de ani, un călugăr emitea un semnal de alarmă cu privire la tentația de a înlocui valorile strămoșești cu inovațiile temporare. Tabloul praznicului Nașterii Domnului moștenit de la înaintașii noștri are o noblețe pe care nici un festin nu ar putea s-o înlocuiască. În seara de Ajun, cetele de colindători vesteau Nașterea Domnului în toate casele din comunitate. În ziua praznicului, participau cu toții la Sfânta Liturghie, iar după binecuvântarea slujbei urma agapa, masa praznicului. Toată familia se aduna, cânta colinde și se înfrupta din bucatele pregătite din timp, dar negustate până la terminarea postului. Postul, Sfânta Împărtășanie și bucuria comuniunii cu cei apropiați la masa praznicului sunt adevăratele tradiții ce ar trebui să stea la baza pregătirii sărbătorii Crăciunului în orice casă.
În seara de Ajun se pornește-a colinda
Desfășurarea propriu-zisă a colindatului începe în ziua Ajunului Crăciunului. Primii care colindă sunt copiii, care umblă, din casă în casă, cu Moș-Ajunul: „Bună dimineața la Moș-Ajun…”. În seara de Ajun, la slujba Privegherii Nașterii Domnului, în cadrul Vecerniei se cântă troparul Nașterii Domnului. Acest tropar a fost cântat de preot în zilele premergătoare, când a umblat cu icoana Nașterii Domnului prin casele credincioșilor, vestind marele praznic. După slujba Privegherii, noaptea de Ajun este a colindătorilor. Cetele de colindători vestesc Nașterea Pruncului Iisus până dimineața, după cum spune colindul: „Gazde mari, nu mai dormiți…”.
Mircea Eliade descrie o seară de colindat în Ajunul Crăciunului: în seara de 24 decembrie, colindătorii îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi colindă mai întâi gazdei unde s-au pregătit în timpul postului, apoi trec pe la toate casele din sat; cântă primul colind la fereastră și, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră și își continuă repertoriul, rostind urările tradiționale.
Colindul românesc are atât motive religioase (Sfânta Treime, facerea lumii, căderea în păcat, Maica Domnului, Buna Vestire, Nașterea Domnului, Sfântul Apostol Petru, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare), cât și elemente profane (colinda gazdei, colinde pentru flăcău, pentru fecioară, pentru tinerii căsătoriți, pentru prunci, pentru văduvă sau pentru bătrâni). La români, colindul reprezintă un liant între generații, păstrat, parcă, mai fidel decât la oricare alt popor. Mitropolitul de fericită pomenire Antonie Plămădeală afirma că autorii cuvintelor colindelor sunt necunoscuți, iar poporul credincios a găsit cuvintele și melodiile cele mai potrivite, care „se prind așa de ușor, se învață atât de ușor, se transmit atât de ușor de la o generație la alta, tocmai pentru că au reușit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilității noastre celei mai adânci”. Cuvintele provin din teologia Nașterii Domnului, iar melodiile vin din geniul poporului nostru.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în colindele românești
Pentru că anul 2009 a fost închinat de Biserica Ortodoxă Română cinstirii Sfinților Capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, se cuvine să amintim prezența Sfântului Vasile în colindele românești. Prăznuirea sa în calendarul ortodox la 1 ianuarie, așadar, în perioada colindelor, a făcut ca Sfântul Vasile să devină personaj sacru în cântările religioase tradiționale.
Sfârșitul de an găsește în casele românilor urări adecvate „serii Sfântului Vasile”: „Astă seară-i seară mare, Seara Sfântului Vasile, Seara Sfântului Vasile, Să vă fie el cu bine, Și nouă și dumneavoastră… Seara Sfântului Vasile, Să vă fie tot spre bine, La mulți ani cu sănătate, S-aibă și plugarii parte… Sfânt Vasile cel frumos Să vă fie de folos… Seara Sfântului Vasile, Fie-vă, gazde, cu bine, La mulți ani cu sănătate, Și spor mare la bucate… Sfânt Vasile-ntr-ajutor, La mulți ani cu sănătate…”.
Într-o altă colindă, din picăturile a nouă lumânări, ce ard în vârful a nouă meri, se formează un râuleț: „Dar în el cine se scaldă? Scaldă-se Sfântul Crăciun, Scaldă-se Sfântul Vasile, Scaldă-se Sfântul Ioan, Se scăldară, Se-mbrăcară, Cu vestmânt Până-n pământ, Ce n-am văzut de când sunt…”.
În cetele sfinților este prezentat mare praznic la „masa Domnului”: „În curtea divanului, Mare masa Domnului, Dar la masă cine șade? Șade Petre, Sfântul Petre, Și cu marele Vasile, C-a lui e ziua de mâine…”. Părintele capadocian este prezentat, într-o altă cântare, de-a dreapta Maicii Domnului: „Șade Maica Precista, Cu toți sfinții lângă ea, Dar în dreapta cine șade? Șade Sfânt Vasile, Sfânt…”.
În ziua de 1 ianuarie, când este pomenit Sfântul Vasile cel Mare, copiii pornesc din casă-n casă cu „Plugușorul”. În unele creații, plugul este purtat chiar de Sfântul Vasile: „Într-o zi de dimineață, S-a sculat Sfântul Vasile, Și-a plecat la arat, Cu plug cu doisprezece boi…” sau „A venit Sfântul Vasile într-o sfântă joi, Cu plugul cu doisprezece boi, Să are câmpul în cruciș și curmeziș…”.
Sfântul Vasile este prezentat fie în plan ceresc, în rândurile sfinților, alături de Sfântul Petru, la dreapta Maicii Domnului sau chiar în casa lui Dumnezeu, fie în plan pământesc, ca plugar. Toate aceste creații populare sunt manifestări ale evlaviei de care se bucură Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în rândul poporului român, care adaugă la cântările compuse de imnografi pentru slujba sfântului cântece tradiționale menite a se transmite din generație în generație.
(Alexandru BRICIU, www.ziarullumina.ro)
