Bucuria interioară

Veselia trebuie să fie constanta creștinului autentic adăugată la mulțimea de virtuți pe care e nevoie să le dobândească pentru a nu se minți pe sine.
Despre veselie ca necesară sufletului vorbesc chiar și scriitorii păgâni. Astfel, Seneca îi făcea scumpului său prieten Lucilius următoarele urări: „Îți doresc totdeauna să fii vesel, totdeauna să ai bucurie în casa ta și ea nu va pleca de acolo dacă va rămâne înlăuntrul tău. Nici o bucurie exterioară nu umple inima, ci deseori aduce plictiseală sau provoacă tristețe, căci nu este statornică; să nu crezi că oricine este îndrăzneț este vesel; cu adevărat vesel și mulțumit este numai cel ce are veselie în inimă, a cărui inimă este vitează, neînfricată și se înalță deasupra tuturor celor pământești“.
Cu adevărat așa este; inima fiecăruia dintre noi trebuie să năzuiască mai presus de toate cele pământești la Dumnezeu, trăind în acord cu poruncile și voia Lui până acolo încât nimic din ceea ce ni se întâmplă să nu ne înfumureze, dar totodată nici să ne întristeze sau să ne doboare. Atunci adevărata noastră veselie va fi propria conștiință lăuntrică, care ne va spune că ne aflăm deasupra mângâierilor acestei lumi. Și, de vom ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu pe această treaptă a urcușului nostru duhovnicesc către El, mila lui Dumnezeu ne va trimite în clipele amare ale încercării noastre puterea ei nebiruită și va rodi în inima noastră bucuria cea adevărată și neschimbată.
(Adaptare de Augustin Păunoiu după un fragment din volumul „Iliotropion sau acordul din voia lui Dumnezeu și voia omului“, Sfântul Ioan Maximovici)