Bucuria de a fi creștin

Cum aș arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viața mea irosită și făcută albie de porci? De n-aș fi creștin!
Iată însă că sunt. Clopotele acum și pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat.
Prezenței veșnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fermentez în supărarea pe alții și pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu și în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să dorești ca El să existe și în plus să te porți ca și cum ar exista.
Numai creștin fiind mă vizitează–în pofida oricărei rațiuni–fericirea, ciudat ghelir (n. r. câștig obținut prin muncă). Numai datorită creștinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului–spațiu proustian descompus de timp –, și nu ajung să fiu și eu – cum spune Francois Mauriac în Destine – unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții, și să nu mă număr printre cei ce încă n-au înțeles –Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da decât a lua.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 412)