Bucuria cutezătoare a credinței

Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, se clatină și întreaga realitate, se clatină totul și el nu mai are pe
ce-și sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea și cutezanța de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viață, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, și nu al aflării liniștii și certitudinii.
Poate părea stranie o afirmație auzită din gura unui credincios care cu inspirație și încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiționat, să fie mereu gata să-și pună la îndoială propria existență și propriile convingeri. Acestea sunt cu putință atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuiește obiectul căutărilor noastre.
Nu putem să creștem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conținutul
Acest lucru este foarte important în cercetarea științifică; este foarte important în gândirea filosofică; și nu este mai puțin important în experiența religioasă. Nu putem să creștem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conținutul. Iar în ceea ce privește aspectul religios, unul dintre scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am încerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelația Divină și din experiența sfinților, și dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranță că am creat un idol și nu mai suntem în stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu, care este doar viață și mișcare.
La fel putem spune și despre viziunile filosofice: imediat cum una dintre acestea devine adevăr incontestabil și nu mai poate fi supusă îndoielii înseamnă că deja nu se mai crede nici în progres, nici în posibilitatea aprofundării, ci suntem sortiți să trăim cu privirea înapoi, doar la ceea ce a fost odată spus, găsit, enunțat ca adevăr incontestabil, ca și cum a privi înainte nu ar mai avea sens, ba ar fi chiar periculos! Este o lașitate față de viață, este o frică față de adevăr, este o negare a polivalenței și a profunzimii realității. Și ceea ce spun acum despre știință sau filosofie poate fi spus și despre conceptele religioase, dar nu în sensul că Dumnezeu se schimbă, ci în sensul că putem trece cu o bucurie și cu o inspirație imensă pe lângă reprezentările noastre copilărești sau adolescentine, spre a crește și a cunoaște într-o nouă măsură pe Dumnezeul cel Viu, Cel ce este de neexprimat pentru orice imagine sau termen.
Atitudinea față de viață…
Câtă bucurie descoperim în faptul că omul se poate depăși pe sine, că omenirea este într-atât de măreață, încât orice generație, luând locul precedentei, privește moștenirea trecutului, nedevenind, totodată, robul sau captivul acesteia, ci, în baza celor ce au fost cândva descoperite de experiența creștină sau cugetul omului, se poate depăși pe sine, devenind ceva absolut nou, inedit, iar consecințele unor prezumții statice iau forma unei dinamici continue, se transformă în creativitate și bucurie.
Atitudinea față de viață, constituția lăuntrică pe care o numim credință, adică încrederea ziditoare și echilibrul ce conțin deopotrivă și mister, și îndoială, este, după mine, una dintre cele mai mari bucurii în viața fiecăruia. Și sunt de părere că această bucurie parvine din mai multe izvoare, se bazează pe mai multe cauze.
În primul rând, cel care privește viața cu îndrăzneală și iscusință, cel care privește astfel la omul din fața sa și la societatea în care trăiește, la natură și la istorie – un asemenea om nu are frică să stea față în față cu realitatea, acesta depășește echilibrul mort, placiditatea de care suferă atâția din cauză că nu le ajung puterile să se arunce în domeniul necunoscutului, nu pot depăși frica, lașitatea și ramolirea. Iar în momentul în care hotărâm să ne aruncăm cu toată îndrăzneala în necunoscut, față către față, toate forțele noastre lăuntrice se adună și se aprinde în noi bucuria ce crește în măsura în care crește neînfricarea.
Pentru a crede în om e nevoie de multă bărbăție
Am vorbit despre credința în om și despre credința savantului în știință; și într-un caz, și în altul credința constă în faptul că omul este absolut încrezut că bezna și necunoscutul care îl sperie conțin o revelație, un înțeles, că haosul din fața sa poate fi la un moment dat străfulgerat de lumina pe care o numim „sens“ și care va crea o armonie, fie și parțială, primară.
Această încredere însă nu rezolvă problema în sine, neînfricarea este oricum necesară, întrucât pentru a crede în om e nevoie de multă bărbăție: omul poate fi uneori foarte înfricoșător.
Iar acolo unde domeniul credinței este plin de îndoială, unde însuși omul este pus sub semnul întrebării împreună cu credința sa, tot acolo un izvor al bucuriei găsim în speranță, în savurarea, anticipare îndrăzneață a faptului că bezna va fi totuși străfulgerată de lumină, că haosul va lua forma armoniei, că absurdul va căpăta sens. Prin această atitudine dinamică, cel care purcede să caute, care începe să găsească simte că trăiește; descoperă că trece din moarte la viață; și devine viu nu doar în activitatea și manifestările sale, ci viu până la rădăcina ființării sale, având conștiința faptului că viața izvorăște în el nestăvilit, torențial; această puternică, profundă viață descoperită înăuntrul nostru cuprinde în sine un întreg univers; și omul, și toate celelalte, de la microscopic la neînchipuit de mare. Aici nu ne mai sperie îndoiala, deoarece, am mai spus-o, îndoiala nu ține de obiectul cercetării, de natură, de om sau Dumnezeu, ci de reprezentarea noastră actuală referitoare la aceste entități. Cu câtă bucurie, cu câtă speranță putem descoperi că noi înșine suntem puși la îndoială, suntem puși la îndoială de către cei din jurul nostru, suntem puși la îndoială de către natură și viața publică, suntem puși la îndoială de către Dumnezeu. Și nu doar convingerile noastre, ci noi înșine, îndrăzneala noastră, sinceritatea noastră, bunătatea din noi. Acestea sunt cerințele față de noi înaintate de către lumea înconjurătoare: om, societate, știință.
O nouă plinătate a vieții și o nouă plinătate a credinței
Această confruntare a obiectivului, care ne solicită bunătate, sinceritate și dreptate extremă, naște în noi o bucurie a credinței ce nu poate fi atinsă prin nimic altceva. Vedem asta în savantul care obține adevărul depunând tot sufletul, cugetul și îndrăzneala sa; vedem și în cel ce lucrează printre oameni, care se întâlnește cu ei față în față și care ia aminte la cel ce îi pune poate ultima, hotărâtoarea întrebare; la cel ce este afundat în activități obștești și trebuie să stea în fața mulțimii cu toată responsabilitatea, însă – nu mai puțin – în fața dreptății omenești.
Iată de unde se naște bucuria cutezătoare a credinței; iar ea, repet, este accesibilă oricui; această credință, această cale este începutul oricărei vieți creative. Pentru credincioși bucuria credinței se odihnește, în ultimă instanță, pe Însuși Dumnezeu, Care e Cel ce a creat totul – pe mine, lucrurile ce mă înconjoară, pe ceilalți semeni ai mei; pentru Care totul – și materialul, și spiritualul, și sufletescul, și omul, și societatea, și știința, și natura, și arta – toate au un sens în devenirea umană; Care este ultimul, cel mai profund impuls dinamic ce-mi solicită să mă deschid, să pricep, să mă pun față în față, iar în această cutezanță a credinței să obțin o nouă cunoaștere, o nouă plinătate a vieții și o nouă plinătate a credinței.
(Fragment extras din cartea: Antonie Bloom – Despre îndoială și credință, Editura Cathisma, 2007, sursa: Ziarul Lumina)