„Bucovina noastră aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă…”

– Interviu cu MIHAI TATULICI, un bucovinean cinic și lucid, cu „sufletul miticizat”
Cunoscutul om de media Mihai Tatulici, aflat la Suceava pentru câteva zile, unde a realizat, în comuna Arbore, sub genericul „Moartea vine pe ape”, ediția specială a emisiunii „Deschide România” (transmisă duminică, în direct, la Realitatea TV), a avut amabilitatea să răspundă câtorva întrebări, care conturează, fără sentimentalism și fără…fard, viziunea lui despre Bucovina.
“Domnule, avem nevoie de tine. Ăsta-i un târg: te facem cetățean de onoare, ca să ne ajuți”
– Să începem dialogul de la prezența dvs. în Bucovina și v-aș ruga să încercați o explicație nu numai din punct de vedere conjunctural, că ați venit aici pentru că s-a-ntâmplat această nenorocire la Arbore, pentru c-ați fost invitat să participați la Zilele Municipiului Rădăuți, sau, de ce nu, să lansați câteva volume; o explicație ceva mai profundă, dacă nu cumva e vorba de un gest de întoarcere la origini.
– Eu sunt un om care-am trăit toată viața pentru plăcerea de-a exprima ceea ce gândesc, chiar și când spun prostii le spun cu toată sinceritatea. Nu mai aveam legături cu Bucovina și vă mărturisesc că, și după șederea asta, unele lucruri țin strict de judecată, de rațiune și nu de sentiment. Am avut un singur puseu sentimental major în momentul în care mi-am revăzut colegii de liceu la Rădăuți, la acea festivitate de acordare a titlului de Cetățean de onoare al orașului. În rest, așa cum v-am spus, totul este judecată; eu cred că, dacă lucrurile ar trebui așezate în ordine, e bine să știți că trebuia să vin să fac o emisiune la Arbore, imediat după incident. Întâmplarea a făcut să fiu ales Cetățean de onoare al orașului, iar eu mi-am zis că e bine să vin mai devreme, să am timp să-mi fac documentarea pentru emisiune; de obicei am o echipă care lucrează pentru asta. După aceea s-a mai legat și oferta rețelei de distribuție “Alexandria” care mi-au spus: “Dacă tot ați venit la Rădăuți, dacă tot faceți emisiunea asta, hai să lansăm și cărțile cu acest prilej”. Între timp s-au petrecut o mulțime de lucruri care m-au determinat să-mi reconstruiesc relația cu copilăria și tinerețea. Cei de la Rădăuți mi-au spus pe șleau: “Domnule, avem nevoie de tine. Ăsta-i un târg: te facem cetățean de onoare, ca să ne ajuți”. Am o obligație morală și-acum îmi face plăcere să-mi redescopăr relația naturală cu Rădăuțiul și cu Bucovina. Sigur că sunt un sentimental, dar nu-mi face deloc plăcere să mă prevalez de asta și de slăbiciunile mele. Cei de la București, care mi-au făcut cadou transmisia în direct a numirii mele ca cetățean de onoare, s-au distrat cu siguranță pe socoteala mea, pentru că ei mă cunosc ca un tip cinic, de multe ori arogant, care brusc era…ud. Am fost ud. Așa se poate spune povestea reconstrucției relației mele cu Bucovina; o relație care se reconstruiește din mers, iar niște oameni au apăsat pe niște clape ale sufletului meu deja miticizat.
„Bucovina este și-n acest moment un tezaur administrat cu inconștiență de cei care au răspunderea lui”
– Care-ar putea fi sloganul pentru promovarea Bucovinei ca brand?
– Aaa, vreți să facem un exercițiu intelectual, de creație…Pentru mine Bucovina a fost întotdeauna o comoară gestionată de niște oameni care nu erau conștienți că o posedă. Situația nu s-a schimbat nici în ultimii 50, nici în ultimii 16 ani. Dacă pe vremea comunismului exista scuza că sistemul nu e capabil să vadă lucrurile cum se cuvine, acum pot să vă spun cu certitudine că oamenii nu sânt în stare să le vadă. Și nu-i învinovățesc pe toți, îi învinovățesc doar pe cei care sunt plătiți să vadă pentru noi, că de aia-i alegem. Bucovina este și-n acest moment un tezaur administrat cu inconștiență de cei care au răspunderea lui. Fără nici un fel de viziune, fără nici un fel de devoțiune, fără nici un fel de, nu știu dacă să spun deșteptăciune sau pricepere, dar se pot lua la un loc. Bucovina nu este nici măcar un proiect frumos. E o discuție despre cum ar trebui să facem un proiect pentru că, v-aș întreba eu acuma, arătați-mi și mie proiectele alea cu Bucovina pe care a refuzat să le finanțeze cineva. Că eu de fiecare dată când vin aici îi întreb pe ștabii locali: domnilor, proiecte ceva, hai, dați dosarul încoace. Nimic, numai așa niște tentative, visuri, dorințe…
– E vina noastră, a celor care trăim aici…
– Da, acum se poate spune că este vina oamenilor de aici, pentru că e democrație. Ce să le cerem celor de la București, Guvernului României? Păi Guvernul României se ocupă și de Banat, și de Oltenia, și de Dobrogea…Dar avem o lege a administrației publice locale, avem finanțe locale, avem mijloace financiare de administrare fără bani. Poți să faci emisie de acțiuni cu valorile pe care le are Bucovina, poți să capitalizezi Bucovina, poți să iei un împrumut garantat cu ce vreți dvs, cu icoane de exemplu, poți să implici biserica împreună cu comunitatea într-un proiect turistic sau cultural major…poți să faci multe lucruri și atunci vă spun și sloganul, care este foarte asemănător cu ceea ce spunea Octavian Goga: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Putem spune că: „Bucovina noastră aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă…”. Și dacă mai adăugăm și varianta că noi cerșim fără nici o viziune e totul OK. Nu vă place?
„Dacă vine un neamț de la Frankfurt e mai deștept decât noi toți pentru că știe marketing și face treabă ca lumea…”
– Nu-i numai pentru mine, ci pentru toți cititorii „Monitorului”…Dar, spuneți-mi, ați plecat de aici cu o amprentă pe care ați purtat-o cu dvs. prin întreaga țară și prin lume…Mi-ați spus că ați făcut vreo 50 de emisiuni despre Bucovina, care-a fost feed back-ul acestui demers…
– Eu n-am făcut nici un demers până acum, o să fac…n-am avut timp pentru că mi-am făcut proiectele mele. Că mă numesc bucovinean, că sunt rădăuțean, frătăuțean, eu mi-am făcut proiectele mele…Ele se cheamă Clubul Român de Presă, Asociația pentru ajutorarea bătrânilor, copiilor și familiei, am construit spitale în România, de la Oradea până la București, 36 de milioane de euro…Am făcut câteva edituri, tipăresc cărți, nu numai pe-ale mele, am cea mai puternică editură de ghiduri turistice și tematice din România. Acuma lucrez, împreună cu holdingul nostru de media, la un proiect gigant de repunere în valoare a istoriei României. Sunt damblalele mele, nu ale Bucovinei, sau, dacă vreți, sunt ale Bucovinei printr-un bucovinean. Dar la distanța la care eram eu de Bucovina și la intensitatea cu care trăiam și munceam, nici un bucovinean n-a penetrat existența mea să spună: „Frate vino, ajută-ne, haide să facem ceva…”. Acuma o să-ncep să vin, dar cu luciditate, nu cu sentimentalism…Cu sentimentalism mergem la cârciumă și bem. Aici trebuie luciditate, rațiune, marketing, strategie, că de-astea pășuniste avem destule, frumoasa Bucovină, eternă și mai nu știu cum…Nu mai e valabil în 2006 tipul ăsta de abordare. Și ce dacă sunt bucovinean? Vă spun eu, că dacă vine un neamț de la Frankfurt e mai deștept decât noi toți pentru că știe marketing și face treabă ca lumea…
„În afară de cadastru și de felul cum arată casa bucovineanului, nu mai e nimic din timpul imperiului. E tot colbul din România eternă…”
– Sunteți inițiatorul atâtor campanii, „Pro NATO”, ca să dau un exemplu, campanii de întrajutorare, de sprijin, cu precădere pe tărâm social…Aveți o experiență în promoție, luminați-ne…
– Ei, nu puteți să-mi cereți să fac eu asta, m-ați întrebat ca să aflați părerea unui om, dar nu-mi puteți cere să iau eu atitudinea publică a unuia care vrea să preia conducerea Bucovinei și s-o facă să renască. Trebuie s-o facă Consiliul Județean, consiliile locale, comunitatea bucovineană. Eu mă reîntorc la București…De acolo pot să încerc să fac ceva, dar vă întreb, îmi răspunde cineva de-aici? Că eu am o companie de marketing și-o pun să facă un proiect pentru Bucovina; dar știți ce e comic, în Bucovina au mai fost proiecte făcute de cei dinafară, proiecte pe care bucovinenii le-au abandonat. Au fost chiar proiecte făcute de mari bucovineni, vă dau un exemplu, Eudoxiu Hurmuzachi, dar cine mai continuă acum proiectele lui? Nimeni. Facem zilele orașului, vin dansatorii, bat podelele, se mănâncă ceva, de obicei de pomană de la primărie sau de la consiliu, se mai discută odată despre faptul că ce frumoasă e Bucovina și ce șanse avem și…la revedere, până în anul următor nu se mai întâmplă nimic…V-ați dus cu mașina până la Vatra Dornei, să vă blestemați zilele? Păi ce șmecherie e asta să ai o asemenea zonă și să n-ai șosele?
– Avem însă o mândrie, o fudulie că am fost un ducat autonom în Imperiul Austro-Ungar…
– Da, fudulie se cheamă. Dar cât poți să ții chestia asta, că am fost asupriți de austrieci și am fost civilizați de ei…S-a pierdut mult din ceea ce ne-au învățat ei. În afară de cadastru și de felul cum arată casa bucovineanului, nu mai e nimic din timpul imperiului. E tot colbul din România eternă…
„Vorbim de vândut paharul ăsta, care se cheamă Bucovina, nu ca sticlă turnată, ci ca un cristal de mare preț…”
– Vreau să vă spun că în Bucovina se fac totuși proiecte, nu știu însă în ce măsură vom reuși să atragem pentru ele și finanțare.
– Eu nu contest faptul că în Bucovina sunt multe proiecte mici și punctuale, dar aici e vorba de o viziune asupra Bucovinei și de un proiect gigant cu vizibilitate mare, nu națională, ci internațională, pentru că dacă facem ceva doar aici în bătătură n-o să știe nimeni de noi…E vorba de vândut la alt preț Bucovina, despre asta vorbim, nu de măturat străzile și de pus becuri în colț…Vorbim de vândut paharul ăsta, care se cheamă Bucovina, nu ca sticlă turnată, ci ca un cristal de mare preț…Asta-i altceva, e altă abordare și-n interiorul acestui mare proiect pot fi sute sau mii de proiecte mai mici înscrise-n timp, care se vor dezvolta dacă marelui proiect i se face aplicație. Bucovina trebuie să devină în primul rând un spațiu de manifestare a acestei creativități, al acestei coerențe. Noi asta n-avem.
– Dar cu ceea ce avem, în eventualitatea că vom ști să valorificăm, avem șanse ca o provincie ce suntem, să fim percepuți, să ne afirmăm acum când suntem la un pas de intrarea în Uniunea Europeană?
– Nu, nici o șansă. Păi duceți-vă pe aeroportul de la Salcea, stați acolo 24 de ore și puneți-vă următoarea întrebare: Cine naiba plătește funcționarii ăia dintr-o clădire scăpătată, ca să se uite cum vine un avion la trei zile. În avionul ăla se află trei, patru speriați și marea șmecherie a comunității locale este că finanțează un aeroport mort. Consiliul Județean plătește bani ca să-și păstreze aeroportul ca o speranță, dar aeroportul pierde bani. Suntem în plin capitalism și niște fraieri plătesc aeroportul ca să supraviețuiască. Asta-i afacere? Păi mai bine faci repede ceva ca să-l umpli de avioane. Dar nu faci cârpeli, asta-i o cârpeală de aia de pe vremea lui Pazvante, ca pe timpul lui Ceaușescu când se finanțau investiții sau obiective fără sens. Hai să umplem aeroportul de avioane, dar ăsta-i un proiect greu.
„Măi fraților, treziți-vă, ați înnebunit? Suntem în anul 2006, intrăm în UE și tragem un cal mort după noi”
– Spuneți-mi și ceva încurajator.
– De ce, dacă e să vorbim lucid despre Bucovina mea trebuie să vorbim în termenii ăștia, pentru că altfel o să mă puneți și pe mine în corul ăla de lăudători ai Bucovinei iar eu nu vreau să fac parte din el. Vreau să fac parte dintre cei care abordează cinic Bucovina, analiză rece și foarte subiectivă, care înseamnă, măi fraților, treziți-vă, ați înnebunit? Suntem în anul 2006, intrăm în UE și tragem un cal mort după noi. Că așa e, calul ăsta, care e plin de harnașamente, de icoane de tot felul de chestii, e un cal mort. Sau dacă vreți să vă simțiți mai bine cu mine, abia mai respiră.