Bucovina duce sisific pe umeri povara indiferenței sau chiar a neghiobiei generațiilor, înstrăinându-se, prin noi și din cauza noastră, de toate specificitățile care o fac unică și irepetabilă. În simbolistica județeană românească, Bucovina este umilită de manelistica electorală perpetuă a sumanului și a traistei în gât, relicve ale iobăgiei seculare și nicidecum a răzeșismului românesc, tot așa cum este umilită și prin heraldica județului Suceava, în care leii galițieni și galben-albastrul ucrainean falsifică ceea ce austriecii păstraseră cu sfințenie: capul de bour moldav, ba chiar și Tricolorul, celor două culori de fundal (albastru și roșu), adăugându-li-se galbenul strălucitor al celor trei sori, care sugerează matricea stilistică păstorească, specifică românilor.
În Bucovina înstrăinată există un singur gard din sârmă ghimpată eficient, cel al neroziei și al fuduliei deșănțate, pe care le afișează generațiile de astăzi, singurul gard din sârmă ghimpată care sfârtecă adânc și definitiv, înstrăinând două spiritualități distincte, cea românească și cea ucraineană, ambele înrudite și influențate benefic, în tentativele comune de evadare din preistorie, de civilizațiile armenească, polonă, evreiască, maghiară și germană.
Gardul lui Stalin nu mai îngrădește nimic, a devenit doar o relicvă istorică, numai bună de transformat în obiectiv turistic. Ceea ce izolează și, adesea, învrăjbește este incapacitatea administrațiilor regionale din Suceava și din Cernăuți de a transforma Bucovina într-o verigă de legătură între România și Ucraina, între Vest și Est, și nu într-un măr al discordiei. În vreme ce câteva județe din Ardeal (Sălaj, Satu Mare, Maramureș, Cluj și Bihor) prosperă economic pe baza relațiilor cu Ucraina, mediate de Transcarpatia și de Regiunea Cernăuți, noi pozăm în „trilaterale” fățarnice, adunând capete pătrate în jurul meselor triunghiulare. Nici la Cernăuți, nici la Suceava, nu există structuri comune și eficiente de profesioniști, care să valorifice idei, în favoarea românilor și ucrainenilor din întreaga Bucovină. E atâta fățărnicie, de o parte, și de alta, încât toate acele întâlniri politico-administrative eșuează, de fiecare dată, în chiolhanuri stupide, finanțate ba din bugetul Ucrainei, ba din bugetul României. În fond, indivizii „trilateralei” sunt doar pozaci, lacomi de imagine și nicidecum de viitor, iar consecințele diletantismului și fățărniciei lor le resimțim tragic și românii, și ucrainenii de fiecare zi din întreg cuprinsul Bucovinei.
Fără îndoială că oamenii de afaceri ucraineni și români din cele două părți ale Bucovinei ar putea aduce prosperitate comună în provincia noastră, dacă s-ar crea cu adevărat un organism comun de gestionare și sprijinire a afacerilor româno-ucrainene. Fără îndoială că potențialul turistic al întregii Bucovina ar putea fi valorificat eficient și printr-o reală colaborare culturală, dar și economică, pentru că itinerariile turistice cu adevărat tentante pot fi identificate de omul de cultură, dar de valorificarea lor numai omul de afaceri se poate ocupa. Nu de conducerile regională și județeană, ci de oamenii de afaceri, rolul administrațiilor regionale fiind doar acela de a stabili și crea structuri comune eficiente.
Recent, la vernisajul unei expoziții de artă plastică, în care expuneau ucraineanul Sașa Bodnar, românul Radu Bercea, ungurul Iosif Csukat și polonul Iulian Dziubinski, la care a participat, împreună cu o pleiadă ucraineană, Consulul General al Ucrainei la Suceava, domnul Vasyli Boeciko, dar nu s-a zărit urmă de autoritate administrativă suceveană, nici măcar de directoraș culturnic, am înțeles că dinspre Cernăuți există disponibilitățile de transformare a Bucovinei într-o verigă de legătură între Ucraina și România, că dinspre Cernăuți există și oferta de inteligență pentru slujirea Bucovinei viitoare, în care și eu am început să cred, pe măsură ce i-am înțeles trecutul. Problema este dacă autoritățile sucevene sunt dispuse, figurativ vorbind, să renunțe la sumanul și traista de iobag, în favoarea mantalei sau cojocului și a tășcuții din piele ale răzeșului, adică asumându-și statutul tradițional de om liber, care învăța în școlile ucrainene din Lvov sau în cele greco-catolice din Năsăud și Bistrița, din dorința de a-și ajuta obștea de români și de ucraineni să pășească în istorie. Îndrăznesc să cred, să sper că va exista o Bucovină viitoare, indiferent de statalitățile care îi administrează teritoriul, în care, prin bunăstare, să simțim nevoia de a sărbători în comun, și românii, și ucrainenii, Ziua Bucovinei și dinspre cultura română, și dinspre cultura ucraineană.
