Brazdă și paloș

În 2017 se împlinesc 550 de ani de la crâncena luptă câștigată de Ștefan cel Mare la Baia împotriva „craiului unguresc Mateiaș”. Care, cum scriu cronicile slavo-române, până a ajunge în preajma Sucevii „au pustiit și prăpădit și au ars dând foc la cetăți, la orașe, ucigând copii și pângărind sfintele biserici și săvârșind multe fărădelegi, care numai nu se pot spune, dar nici măcar închipui, și pe care nici păgânii nu le-ar face, nici turcii, nici tătarii”. Chiar dacă la noi sunt autori ce privesc cu îndoială izbânzile lui Ștefan, văzând în spusele cronicarilor simple exagerări patriotarde, barem lupta de la Baia s-ar cuveni s-o treacă în rândul celor neîndoielnic victorioase. Mai degrabă reproșul i s-ar putea adresa lui Bonfinius, care susține că lupta au câștigat-o… ungurii, în pofida tuturor evidențelor și a faptului că relatările și comentariile din cronicile străine și din scrisorile vremii descriu un adevărat dezastru al oștii invadatoare. De altfel, mai modest, Ștefan vorbește despre 7.000 de unguri răpuși, iar Dlugosz, de 10.000! A fost o cumplită bătălie de noapte, moldovenii asediind un oraș părăsit de locuitori și preschimbat de Matia (grafia numelui este șovăielnică; o păstrăm pe cea din documentele vremii) în adevărată cetate. De cu seară până-n zori, la lumina făcliilor (ce scenă de film horror!) cele două oști „s-au ciocnit cu atâta putere în luptă, încât nimic nu părea mai teribil” (Bonfinius). Regele Matia(s) Corvin a fost grav rănit în spate de o săgeată cu trei vârfuri și a izbutit cu mare greutate să scape prin fugă, se zice, datorită și trădării unor boieri moldoveni – nu-i pădure fără uscături! Voievodul moldav i-a pedepsit crunt: după celebrarea victoriei cu toată oastea, 24 de mari boieri aveau să rămână fără cap și 40 mai mici în rang au fost trași în țeapă… Sunt sigur că Primăria Baia, poate și Consiliul Județean Suceava vor ști să aniverseze cum se cuvine un atât de însemnat eveniment înscris cu sânge în fila istoriei neamului. Celor direct interesați le recomand cartea câmpulungeanului Ioan Popoiu apărută recent la „Junimea”, „Statele medievale românești, 1386-1714”. La prima vedere, opul sperie: numără 700 de pagini cu literă măruntă, și-n vremea noastră, copleșită de politic și confiscată de audiovizual, puțini mai cutează să înfrunte astfel de provocare. Se citește, însă, cât se poate de lesne: în pofida enormului volum de informații, atestat și de fastuoasa bibliografie, cartea nu-i scrisă la modul uscat-prețios-universitar, ci-i o narațiune limpede și caldă, care chiar că se citește ca un roman. Autorul izbutește o remarcabilă sinteză cercetând atent documentele vremii și scrierile antecesorilor, spre a trimite de unde nu te prea aștepți, de la Câmpulung adică, încă o dovadă că, scrisă cu har, istoria nu-i simplă și seacă înșiruire de nume și date: în comentarea fiecărui eveniment ce a primejduit viețile strămoșilor, simți tensiunea clipei și parcă auzi bătaia inimii uitaților eroi risipiți sub brazdă. Când, la final, închizi cartea, rămâi cu aceeași mare întrebare: cum de-au izbutit românii să nu-și stingă neamul, să-și păstreze limba, obiceiurile, credința? Am plătit bir în cele patru zări (într-o vreme, până și Lituaniei!), ne-au pârjolit satele și robit locuitorii când tătarii, când turcii, când polonezii, când imperialii; toți cereau moldovenilor bir și închinăciune. Bogății enorme au fost stoarse din acest tărâm așezat la cea mai primejduită încheietură a Europei (un amănunt de culoare, semnificativ și pentru potențialul Moldovei, și pentru nerușinarea celor ce-o împilau: la un moment dat se plăteau ca bir polonezilor câte 400 de care cu… morun în fiecare an!). Am avut și câte zece domni în zece ani, ba și câte trei pe an, fiecare nouă domnie însemnând nou val de biruri și peșcheșuri la Înalta Poartă. Amarnica oprimare o descrie cronicarul transilvan Baranya: „În timp ce turcii storc bani de la domn, acesta stoarce de la bietul norod și aproape toți, până la unul, sunt aduși în cea mai groaznică sărăcie”. Cu atât mai mult se cuvin reamintite și prețuite curajul și dăruirea celor care, cu cinci veacuri și jumătate în urmă, au izbândit eroic la Baia, plătind greu tribut de sânge.
Trec ades pe la Baia, am prieteni în fosta Civitas Moldaviae, prima cetate de scaun a voievodatului, așezare atestată încă de la 1209. Nu mai deține cine știe ce rol în cuprinsul românesc, da-i o comună civilizată, bine gospodărită, cu oameni înstăriți. Să fie o exagerare dacă spunem că tihna lor de acum se întemeiază și pe jertfa miilor de moldoveni căzuți cu paloșul în mână în cumplita noapte din 1467?