Bravo, balenuțo! (II)

Poveștile îi educă pe cei mici, de ce nu i-ar educa și pe cei mari? Pornind de la articolul trecut (o introducere în conținutul cărții „Bravo, balenuțo!” scrisă de Ken Blanchard), să continuăm cu câteva dintre principiile educative prezentate extrem de clar prin paralelă realizată între dresarea balenelor albe și educarea copiilor.
Autorul, susținător înfocat al educației prin încurajare, a fost inspirat de Spectacolul Shamu. Discuțiile ulterioare cu dresorul Chuck Tompkins (Lumea Apelor din Orlando, Florida) l-au ajutat să găsească răspunsuri la mai multe întrebări și soluții privind abordarea educativă.
Nici un copil nu poate fi mai greu de educat decât o balenă ucigașă, care, ajunge să facă ceea ce îi cere dresorul, fără ca acesta să poată folosi forța, cearta sau pedeapsa.
Dresorii spun că ei sunt cei care învață de la balene, deoarece „nu vorbesc aceeași limbă” și nu au nici o posibilitate de constrângere:
1. Încearcă să stabilească o „relație” cu acestea, le câștigă încrederea, le „demonstrează” că intențiile lor sunt bune, le observă reacțiile și lucrurile care le pot motiva. Ar fi inutil să încerce să le învețe ceva atât timp cât balenele nu sunt pregătite să accepte acest lucru. (Unii oameni încearcă să educe tratând subiectul că pe un sac ce trebuie umplut cu informații și reguli.)
2. Urmăresc elementul pozitiv. Acesta trebuie creat, evidențiat și valorificat, deoarece este baza educației. (Majoritatea oamenilor se concentrează pe ceea ce nu funcționează în loc să se concentreze pe lucrurile bune. Dând atenție lucrurilor negative, aceste se accentuează și trecând cu vederea lucrurile pozitive acestea se estompează.)
3. Redirecționează energia atunci când se comit greșeli. Când balena refuză să facă un lucru nu încearcă să o „convingă” sau să o „oblige”, ci îi redirecționează atenția spre ceva ce face bine pentru a primi aprecieri. Ea redevine cooperantă și poate fi reluat ceea ce eșuase anterior „cu altă atitudine din parte balenei”.
Să luăm câteva exemple aleatorii din lumea umană:
– Un părinte nu reușește să-și determine copilul să-și facă curat în cameră. În astfel de situații, dacă s-ar auzi, ar constata că aproape de fiecare dată folosește aceleași cuvinte ca reproșuri, ceartă, pedeapsă … rezultatul același: copilul tot nu face curat în camera din proprie inițiativă.
– Un profesor nu reușește să stăpânească o clasă de elevi pentru a-și ține ora. Abordările lui sunt de obicei aceleași: reproșuri, contactarea părinților, scăderea notelor la purtare … rezultatul același: nu-și poate ține ora.
– Managerul nu reușește să-și motiveze angajații. Apelează la aceleași strategii, taie ore, sancționează, încearcă să-și impună autoritatea funcției … rezultatul același: angajații rămân la fel de nemotivați, „speriați” doar de momentul impactului direct cu „șeful” și indiferenți în lipsa acestuia.
De aici se impun câteva concluzii:
– Autoritatea nu se poate impune prin evidențierea elementului negativ. Începi strigând, termini strigând, ameninți și sancționezi și ai așteptarea că celălalt să fie încântat și să reacționeze pozitiv?
– Autoritatea se dobândește, nu se impune. Pentru a fi recunoscută și acceptată este nevoie de diplomația de a insufla încredere și de a coopera, de a recunoaște partea de vină și de a încuraja.
– Autoritatea „funcției” funcționează doar când „omul” este sincer, corect și deschis, când comunică ținând cont și de cealaltă persoană (nivel de înțelegere, interese, motivații, nevoia de apreciere etc.), când este capabil să schimbe abordarea atunci când cea veche se dovedește neeficientă și să se perfecționeze în activitatea educativă.
În încheiere vă propunem să medităm asupra unui citat al dresorului Dave Yardley: „Dacă nu vom obține nici o reacție, este un semn că noi înșine avem nevoie de mai multă educație. Nu animalul.”
www.problemele-copilului-meu.ro