Încep abrupt. Vauvernage zicea așa: „După cum e firesc să credem o mulțime de lucruri fără demonstrare, nu e mai puțin firesc să ne îndoim de altele, cu toate dovezile lor.” Și tot el: „Ne înșelăm pe noi înșine, pentru a înșela pe alții.” M-am bucurat sincer și am băut o bere de unul singur la victoria lui Bute. Români fiind, a fost imediat contestată – și nu de un cârcotaș oarecare, ci de fostul campion Doroftei, care știe prea bine cum devine cazul cu boxul „la vârf”. Firesc, a urmat contestarea contestării: Doroftei însuși ar fi cedat fără (prea mare) luptă meciul din 2004 cu Arthuro Gatti. „Probele” fiind cât se poate de circumstanțiale: Doroftei era la final de carieră, pusese puțintei arginți la pușculiță și, culmea argumentului, „a fost apatic în toată săptămâna premergătoare meciului.”
I-ar fi prins cât se poate de bine bursa de 500.000 euro ce-i revenea învinsului, dacă, desigur, respecta regulile celuilalt joc, din spatele cortinei. După nici cinci minute, Doroftei a încasat un „upercut devastator la ficat” și spectatorii care au plătit pentru 12 reprize au trebuit să se mulțumească doar cu nici două; cât despre pariori, aici e altă poveste.
După rafala de dezvăluiri privind aranjamentele din fotbal (care, în alte țări, sunt tratate neiertător – vezi cele întâmplate săptămâna asta în Turcia), vine pleaftura lui Doroftei: o fi câștigat pe merit Bute, dar nu în fața cui se cuvenea! În ce să mai crezi? Zgârcitul sport românesc aducându-ne bucurii tot mai puține și marile victorii fiind de multișor conservate în spirt la Muzeu, am covârșit cu laude izbânda de la Romexpo, nebănuind o clipă c-ar putea fi pusă la îndoială. Eu unul, nici n-o pun. Adevărul este că-n repriza a III-a începuse să mă îngrijoreze evoluția lui Mendy, ori, mai exact spus, pierderea evidentă de viteză în care se angajase Bute, iar faza K.O.-ului m-a suprins mai nepregătit decât franțuzul. N-am văzut obișnuita numărătoare, arbitrul retezând sec meciul, lovitura decisivă părea mai degrabă floare la ureche („zona este un pachet de ramificații nervoase responsabile de echilibru; este, alături de ficat, cea mai devastatoare lovitură”) – singurul care a citit altfel meciul a fost Doroftei: „mascaradă, circ ieftin, Mendy și-a luat banii și a plecat”.
Evident, Leonard știe prea bine că astfel de scenarii se practică de când lumea. Drept pentru care mă întorc și zic: așa să fi fost oare și acum? De fapt, Doroftei nu-l contestă pe Bute, ci valoarea adversarului. Ceva-ceva dreptate are: nici unul dintre cei opt boxeri în față cărora Bute și-a pus în joc centura nu figurează în topul primilor zece! Asta să însemne că neînvinsul (până acum) Mendy e un târâie-brâu pe post de iepure? Nici vorbă – și asta s-a văzut în ring. Politica (și practica) stabilirii adversarului urmează niște pași logici din punct de vedere comercial: dacă, de la bun început, îl pui să se bată pe cel mai bun cu cel mai bun, după aceea nu-ți mai rămâne decât să închizi prăvălia. Așa că premeditarea calculată nu iese din discuție. Vezi cazul „Steaua”, care, pentru „prezervarea moralului necesar abordării meciului din super-cupa României”, și-a modificat aproape întreg programul amicalelor din Austria: „Istanbulspor” a fost înlocuit cu necunoscuta „F.C. Comercial” (?), „Hajduk” Split cu ”Rapid” Chișinău (?), iar „Ajax”cu „N.K.” Zagreb (??). Păi așa, ies și eu campion la șah, dacă mă confrunt, printre boscheții din fața blocului, doar cu pensionarii din Podul Roș!
Nu i-am înțeles nici pe pariori. Mai nimeni n-a mizat pe un K.O. în repriza a patra (toți pariind pe a șasea), deși Bute i-a pus la podea și pe Zuniga și pe Andrade taman în repriza… a patra. De aici, lung prilej de vorbe și de ipoteze. Eu unul, chiar dacă nu iubesc boxul și-i dau ceva crezare lui Doroftei (selecția), nu pun o clipă la îndoială nici victoria, nici valoarea, nici titlul lui Bute. Avem dreptul să ne bucurăm până la capăt!
P.S.
A murit un redactor de la Radio Iași, Jack Mathias, fratele cunoscutului (cândva) boxer Mathes. În capela cimitirului evreiesc, nici un reprezentant al instituției la care Jack a trudit 42 de ani. Și cum, la evrei, este musai să fie prezenți la înhumare zece bărbați, abia s-a încropit numărul. Printre ei, desigur, nici un fost coleg!
