S-a dat publicității zilele trecute numele de cod pe care Securitatea i-l atribuise lui Corneliu Coposu: „Utopicul”.
Cred că marele supraviețuitor al pușcăriilor comuniste își merita pseudonimul. Să ne amintim numai de promisiunea făcută fruntașului țărănist Iuliu Maniu că va repatria osemintele lui Titulescu. Și-a respectat-o, pentru că un gentleman își respectă promisiunile, dar a meritat oare efortul, pe care eu îl socotesc cabotin? Logic, cu ce le deranjau pe amintitele oseminte dacă se odihneau într-un sol străin? Nu mai aveau oare vedere la peturile de bere și la alte gunoaie aruncate în România din abundență pe jos, chiar și în cimitire? Nu mai puteau osemintele asculta poeziile lui Adrian Păunescu sau cântecele lui Tudor Gheorghe?
Un utopic, un visător desprins de realitate a fost Corneliu Coposu. Să recunoaștem însă că progresul omenirii s-ar bloca fără asemenea oameni. Când el s-a cărăbănit din lumea asta, la 11 noiembrie 1995, țărăniștii au început să se manifeste, vorba clasicului în viață Ion Iliescu, asemenea unor „lăcuste nesățioase”. Tuturor le era mai îndemânos cu un Coposu mort, decât cu unul viu.
Coposu a fost ca un bec de interogatoriu, care îi orbea în mod neplăcut atât pe subalternii săi din partid, cât și pe ceilalți colegi din politica românească. Se temeau de el ca de un diriginte exigent, așa că decesul lui le-a smuls un oftat de ușurare. Ar fi aplaudat, dar la mort nu se obișnuiește. A fost un deces care a dat culoarea verde la semafor, adică „de acum calea e liberă, frate, că a murit boul de Utopic și ne putem vedea în liniște de mișmașurile noastre”.
Se spune că, după ce Coposu fusese eliberat din greaua sa detenție, însuși șeful de-atunci al statului, temutul Gheorghiu-Dej, l-a chemat la el. L-a chemat ca să se scuze pentru pușcăriile politice dirijate – pretindea el – de la Moscova.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
