În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne lămurește zicând: „Crezând în El (în Hristos) ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărare celor dobândiți de El și spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1, 13-14). „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4, 6).
Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălășluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu și cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru.
Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15), frați ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuiește Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel adresate corintenilor: „noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu (…) și voi fi vouă tată, și veți fi Mie fii și fiice” zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6, 16 și 18).
Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare și ea cheamă pe oameni la săvârșirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiți, după har, ai Tatălui ceresc, frați în Hristos și locaș al Sfântului Duh.
Vindecarea de înstrăinare prin rugăciune și fapte bune
Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea și comuniunea cu El prin rugăciune și prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineața și seara, dar și înainte și după începerea unei activități. În popor se spune: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”. Trebuie să ne rugăm înainte și după micul dejun, prânz și cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie și în vreme de necaz. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El și să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieții. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 1, 17). Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veșnic presupune o relație dintre chip și Arhetip, o relație permanentă a comuniunii care găsește în rugăciune forma sa cea mai firească și necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veșnic și Personal, omul, deși limitat, este chemat să participe la viața dumnezeiască veșnică și la bogăția Sa nesfârșită de frumusețe și iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie și o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veșnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască”.
Totuși rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul și cu toți credincioșii, este și o întărire în credință și în iubire frățească.
Înstrăinarea de Biserică și de viața creștină ortodoxă devine adesea și înstrăinare de propria familie
Întrucât Biserica este „casa lui Dumnezeu”, când participăm la slujbele Bisericii, simțim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, frați în Hristos (Romani 8, 28-29) și templu al Sfântului Duh (1 Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), și chemați a fi părtași la comuniunea și slava veșnică a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).
Trebuie să iubim Biserica și să nu ne înstrăinăm de ea niciodată
Chiar și cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară ș.a).
Înstrăinarea de Biserică și de viața creștină ortodoxă devine adesea și înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credințe. De asemenea, divorțul între soț și soție, abandonarea părinților în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie și a oamenilor de ei înșiși, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem așadar că înstrăinarea aduce însingurare și suferință, pe când rugăciunea multă și comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viață și bucurie.
Înaintașii noștri au avut conștiința responsabilității pentru păstrarea dreptei credințe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.
Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă și autosuficientă. Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învățăturile greșite ale unor secte și erezii, dar și de o religiozitate difuză sau sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o „parareligie”, ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu.
„Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”
O înnoire spirituală profundă și autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfințenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înșine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esențial și profund și ceea ce este secundar și superficial; între ceea ce este autentic și ceea ce este artificial în viața noastră personală și în viața comunităților noastre. În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfințenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocația și idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26). Ființa umană se îndumnezeiește prin har, în măsura în care participă la viața și sfințenia Dumnezeului Celui Viu și Sfânt. Paradoxul omului este acela că deși este păcătos, el este totuși chemat să devină sfânt. De aceea, pocăința (întoarcerea la Dumnezeu) și iertarea sunt acte de înnoire spirituală și de umanizare. Potrivit Revelației divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). „Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”, spun Sfinții Părinți ai Bisericii.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înțelegem că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său și împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.
(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
