Botezări, re-botezări…

Când, acum 50 de ani (!), transmiteam meciurile internaționale de fotbal (și nu numai fotbal), la Radio București era împământenit obiceiul consultării între crainicii gazdă și comentatorii oaspeți cu privire la pronunțarea cât mai exactă a numelor înscrise pe foaia de joc. Nu era nici o rușine, câtă vreme funcționează anumite reguli generale, dar zburdă și sumedenie de excepții. Îmi amintesc cum încercam să-i determin pe colegii elvețieni, turci, sârbi, polonezi, italieni să rostească imposibilul (pentru ei) nume Pârcălab – după cum, la rându-le, mă școleau ei. La vremea aceea slujea microfonul emisiunilor sportive o mână de oameni, așa că era relativ lesne de uniformizat între noi pronunțiile; acum e-o armată întreagă, cvasi-anonimă, fiecare post de radio sau tv având propriii combatanți. N-aș crede că se mai obișnuiește vreo consultare într-ale onomasticei, fiecare citește lista formației după cele știute (adică, auzite), în funcție de propria-i obișnuință, inspirație, și s-o spunem de-a dreptul, de cultură generală. Mai nimeresc, mai și ratează. Sigur, nu-i mare nenorocire dacă stranierului Salomao îi ignorăm tilda portugheză de pe o (~); corect ar trebui să-i spunem Salomanio, cu un n muiat palatalizat, dar cum asta presupune un efort vocal străin bazei noastre de articulare, nu-i mare pagubă lăsarea fără buclucașul n adus în cerul gurii. Dar de ce mai toți comentatorii din tenis stâlcesc numele Wozniacki, ignorând acel c plasat înainte de k? Pe tenismenă o cheamă, de fapt, Wozniațki, nu Wozniaki; ne place, nu ne place, ăsta-i numele ei, așa trebuie să-i spunem. Mișkina este, de fapt, Mâșkina (mâș = șoarece în limba rusă), Jausonec este Jausoneț, Makaróva este Makárova, Vesnína este Vèsnina, după cum pe noul portar al ieșenilor nu-l cheamă Koșélev, ci Kóșelev, iar pe Iliév de la „Astra”, Ilíev. N-am spațiu pentru a lungi lista. Bâjbâim și când este vorba de onomastica românilor. Tăbăcariu de la „Voluntari” pronunțat Tăbăcaríu, cu accentul pe i, într-o silabă ante-finală inventată, este o adevărată monstruozitate lingvistică! Și-i ridicol: numele de familie al tatălui fotbalistului are patru silabe, numele fiului, cinci! Această incorectă și profund incultă mutare a accentului, care s-a lăbărțat nepermis, de la Rotaríu până la Căprioríu și Chipcíu (de fapt. Chípciu, după modelul Stanciu, Staicu; în Liga II-a avem un Chírciu, ăsta de ce n-a devenit Chircíu?) De ce îl iertăm pe Balauriu („Voluntari”) și nu-i spunem, după noua regulă, Balauríu? Închipuiți-vă cum ar suna! Toată această nemotivată și inutilă deplasare a accentului, potrivnică spiritului și istoriei limbii române, izvorăște din înfricoșata dorință a vorbitorului semidoct de a se exprima îngrijit și cât mai „domnește”. Epidemia a născut și stupida invenție „ca și”, pare-se de acum imposibil de eradicat, și, mai nou, altă tâmpenie, supralicitarea lui „către”. Un tânăr (după voce) și ambițios comentator de la „Look” ne informează cu asiduitate (asinuitate!) că mingea s-a lovit „de către bară” și că fotbalistul X este „legat indisolubil de către” Clubul cutare. Gata, s-a schimbat modificarea: mingea nu mai este șutată de Popescu, ci „de către” Popescu, golul nu mai este semnat de Ionescu, ci „de către” Ionescu! Ambițiosul june se străduiește să articuleze fiece frază cât mai prețios, cerând mereu permisiunea să i „se permită metafora”. Ridicol: habar n-are ce-i aia metaforă: de fapt, toate construcțiile ce ni le propune sentențios sunt simple comparații și-atât. Până la metaforă, cale lungă! Și dacă tot discutăm despre comentariile fotbalistice, să-l iertăm de astă dată pe neavenitul Ilie Dobre, cel care crede că în gazetărie se performează prin foale, nu prin minte, pentru a semnala altă nouă pacoste: excesul de informație. Transmisiile încep să fie intens parazitate de o zgură de amănunte statistice și date fără relevanță – ce mă interesează amănuntele meciului „Dinamo”-Timișoara de acum 30 de ani, erau aceleași formații, aceiași antrenori, același fotbal, de ce trebuie să știu câți frați a avut Pleașcă, ce mă privește statistica șuturilor pe poartă din 1968? Încă un semn că excesul dăunează.
Nichita Stănescu avea un vers: „Hai să ne haidem!”