Ceva îmi spune că nu-i a bine cu acest nou guvern, validat cu votul a peste două treimi din Parlament. Nu-mi doresc asta, pentru că mai important decât orice în anii care vin e o guvernare eficientă și stabilă, dar auspiciile nu-s deloc încurajatoare. Sunt de acord că alianța PD-L – PSD era cumva inevitabilă, și că dincolo de diferențele, unele majore, dintre cele două partide, faptul că au reușit să se înțeleagă asupra unei formule de guvernare e în sine un fapt pozitiv. Orice altă formulă ar fi fost, din punctul de vedere al aritmeticii politice, prea slabă. România nu-și mai putea permite riscuri de genul, guvern minoritar bazat pe specularea slăbiciunilor celorlalți sau a șantajelor de tot felul, cum a fost cazul cu cel condus până ieri de Călin Popescu Tăriceanu.
Și nici măcar o alianță PD-L –PNL- UDMR n-ar fi fost îndeajuns de solidă pentru o perioadă în care stânga, adică PSD, rămasă în opoziție, ar fi speculat la maximum greutățile ce vin.
Așadar, formal cel puțin, noua formulă de guvernare e cea mai puțin proastă din cele posibile după votul popular din 30 noiembrie.
Ce ar trebui să ne îngrijoreze, totuși? După părerea mea, marea problemă a guvernului actual e că el s-a format în jurul unor grupări din cele două mari partide nu doar ignorându-le, ci chiar în detrimentul celorlalte. Avem practic un guvern Geoană-Băsescu și nu un guvern PSD-PD-L, iar acest lucru are un potențial exploziv din punct de vedere politic care nu trebuie subestimat sub nici un chip.
Am văzut zilele trecute, grație înregistrării unei convorbiri telefonice dintre Miron Mitrea și Dan Ioan Popescu (fostul ministru al Industriilor din partea PSD în guvernul Năstase, acum la Partidul Conservator) cam care-i starea de spirit în partidul condus de Mircea Geoană. Și nu mă refer deloc la limbajul violent folosit de Miron Mitrea, cu trimitere directă la Mircea Geoană, ci la ceea ce dezvăluie o asemenea discuție ca “promisiune” de evoluție în interiorul PSD. Se știe foarte bine deja. Miron Mitrea a fost principalul aliat al lui Mircea Geoană în cadrul PSD pentru a duce partidul la guvernare alături de PD-L. Mitrea a făcut-o pe față, s-a bătut pentru ea mobilizând forțele din teritoriu, așa zișii baroni locali în frunte cu Marian Oprișan, pentru a o impune prin vot în structurile de decizie ale partidelor. Și-a asumat inclusiv riscul unui eșec, fie acum, fie ceva mai încolo. Fără Miron Mitrea, se poate spune, Geoană ar fi rămas cu partidul în opoziție, cel mai probabil pierzându-și imediat și funcția de președinte.
Și tocmai Miron Mitrea e cel care “promite” acum că va face tot ce-i stă în putință pentru “a-i rupe gâtul”. Motivul îl știm. Mitrea nu a primit, el și oamenii lui, aproape nimic la schimb cu susținerea masivă pentru încheierea actualei alianțe de guvernare. Toate astea fac din PSD, acum, un partid, în pragul imploziei. Pentru că pe lângă puternica grupare Mitrea, în PSD există și una, poate chiar mai solidă, care abia așteaptă ca Geoană să-și “rupă gâtul” și care oricum face de mult tot posibilul ca acest lucru să se întâmple. E vorba de aripa Năstase-Iliescu.
Poate garanta cineva în acest moment că, date fiind condițiile, economico-sociale în primul rând, în care va lucra guvernul Geoană-Băsescu, aceste două grupări “Mitrea” și “Năstase-Iliescu” nu-l vor sabota din plin, în parlament și nu numai? Și ăștia chiar știu s-o facă. Să mai adăugăm la asta și tot mai evidenta frustrare ce există în celălalt partid, PD-L, vizavi de modul în care au fost negociate ministerele și apoi de oamenii pe care președintele Traian Băsescu i-a selectat să le ocupe.
PD-L nu mai e partidul care să stea drepți în fața lui Băsescu, iar ultimele sale mișcări, inclusiv alegerea Robertei Anastase pentru funcția de președinte al Camerei Deputaților, l-au întărâtat odată în plus. Cred că atât Geoană, cât și Băsescu au greșit încercând și reușind în cea mai mare măsură să facă un guvern mai degrabă personal, aruncând în interiorul celor două partide, PSD și PD-L, sămânța revoltei și a răzbunării. Guvernul, hai să-i zicem Boc, trebuie să se teamă nu doar de criza economică, ci și de chiar partidele care teoretic îl susțin.
