Sigur că apropiindu-se ziua de naștere a poetului s-ar cuveni rostite cuvinte dacă nu festiv-gongorice, cum s-a obișnuit o vreme la noi, barem cele deplin meritate, de prețuire sinceră și respectuoasă. Constatăm însă, răsfoind gazetele și navigând pe internet, că aniversarea prilejuiește sumedenie de noi intervenții respirând cunoscut amatorism și intenționând la modul agresiv să impună teza fantezistă a asasinării lui Eminescu.
Am mai scris despre această basnă întemeiată pe o singură „probă” cât de cât palpabilă (îndemnul – care poate însemna și mult și nimic – lui P. P. Carp „Mai potoliți-l pe Eminescu!”) și care a stârnit interesul telespectatorului format sub tutela postului „XX Crime”, dornic să se implice într-un păienjeniș de supoziții și de „mărturii” indirecte, nici măcar circumstanțial probante. Bolovanul a luat-o însă la vale și toți i se feresc din cale, lăsând să se impună o teorie aptă doar să satisfacă interesul pentru senzaționalul morbid, combinat cu sentimentul culpabilității generale pentru modul în care, de la „Dilema” încoace, a fost și mai este tratat Eminescu. O reacție pe undeva de înțeles: amintirea poetului și gazetarului considerat de unii nul, inactual, demodat, suspect, incorect (politic), irecuperabil, exasperant de învechit ș.a.m.d., ar primi spor de aură conferindu-i lui Eminescu rolul de victimă inocentă a unui asasinat murdar și atroce. Iar absolvirea de apăsarea unui diagnostic considerat infamant (lues) ar echivala cu o „curățire” biografică la rându-i reparatorie.
Interesant este că, alături de combatanții-ctitori ai teoriei se așază cercetători de real prestigiu (Teodor Codreanu, de pildă), probabil seduși de posibilitatea unei replici directe la adresa tratamentului actual rezervat poetului, deplin comparabil cu cabala presupusă a ființa la sfârșitul veacului XIX. Ultimele apariții în presă (vezi G. Roncea, în „Cotdianul” ș.m.a.) susțin fără rezerve și fără a-și arăta vreo urmă de dubiu două teze. Prima: Eminescu n-a suferit de sifilis. A doua: Eminescu a avut totdeauna mintea întreagă. Cum se știe, la vremea aceea luesul făcea ravagii în Europa, iar medicina nu se arătase în stare decât să ofere „remedii” incerte și primejdioase. Dar dacă Eminescu ar fi suferit de o altă boală, mai „regească”, poezia lui n-avea cum să însemne mai mult (ori mai puțin) în Pantheonul culturii române. Și Lenau a suferit de sifilis și i s-a aplicat același tratament nefericit cu mercur! Așa a fost, așa a înregistrat istoria, așa trebuie să rămână – dacă pudibonderia n-ar îndemna la inutile peticiri biografice înfiripate „din cuțite și pahară”.
Când afirmă ritos că Eminescu n-a murit cu mințile rătăcite și nici n-a suferit de lues, toate astea fiind inventate spre a-l suprima, revizioniștii se fac a uita câteva „amănunte” esențiale: fratele poetului, Șerban (n.1841), moare nebun, iar un alt frate, Nicolae (n. 1843), se împușcă din pricina avansării sifilisului intratabil. Călinescu sugerează o pistă ereditară, arătând către „dulcea mamă”, dar există și o mărturie certă, pe care am identificat-o în amintirile Mitei Kremnitz (I. A. Torouțiu, 1933, pag. 38): tatăl poetului, căminarul Eminovici, s-a aflat în tratamentul doctorului W. Kremnitz, soțul Mitei, pentru aceeași boală lumească… Cât privește „întunecarea” considerată fabulație, lucrurile-s și mai evidente: primele manifestări ale bolii datează, se pare, din perioada vieneză (1872), diagnosticul se pune și se confirmă la internările din 1883 (dr. Șuțu, apoi la Ober Döbling), 1884 (Spitalul „Spiridon” Iași), la consultul efectuat de mai mulți medici în 1887, urmat de internările de la Viena și Hall, apoi la Mărcuța și, în fine, la „Caritas”. Nu-l mai pomenim și pe doctorul Iszak, de la Botoșani (conform afirmațiilor lui Gh. Funar, pe Eminescu l-au asasinat… evreii, Iszak fiind israelit din Galiția!!). Atâta amar de doctori, unii somități în materie, și atâtea așezăminte spitalicești să fi fost manipulate pentru falsificarea preventivă a diagnosticului, în vederea unei viitoare asasinări? Prea-i totul cusut cu ață albă! Ca să nu mai vorbim despre manifestările publice frecvente ale demenței, care alternau cu perioade de liniștită limpezime. Iată o scenă descrisă de Rudolf Suțu în cartea „Iașii de odinioară”. Premieră la teatru. Eminescu, în primul rând. Nu dă nici o importanță reprezentației.
Ceva îl enerva, drept pentru care începe să rupă filă după filă dintr-o carte, exclamând „dobitocul!”, „dobitocul!”. Suțu comentează: „Nimeni n-a înțeles nimic din actul I al dramei „Venețiana” ce se reprezenta în seara ceia, fiindcă drama ce se petrecea în stal cu una dintre cele mai mari minți pe care le-a avut până acum neamul românesc era mai interesantă și mai îngrozitoare decât cea de pe scenă”. Voi reveni în tableta de sâmbătă.
