Bolojan este ori adulat, ori desființat, cale de mijloc nu-i. Dl Liiceanu îl aseamănă cu biblicul Moise, în vreme ce contestatarii îl văd mai degrabă demn urmaș al lui Țepeș Vodă. Nu-l poate ignora nimeni, și nici trata blajin la modul „asta e, face și el ce poate!”– ori îl aprobi, ori îl urăști. Ceea ce însemnă că Domnia sa este pe cale să intre în istoria noastră recentă, fie că-i văzut dintr-o parte, fie din cealaltă.
În războiul al doilea, japonezii copleșiți au decis să adopte formula „mokusatsu”, ceea ce însemna „nu-l văd, nu-l cunosc, nu-l iau în seamă”, așa că au decis să ignore amenințările americane cu „bomba cea mare” – cu rezultatele cunoscute. Când Bolojan arată că, în doar trei ani, când numărul elevilor a scăzut, bursele școlare au crescut de 25 de ori (!), iar evidența nu poate fi nicicum contestată, se recurge la „mokusatsu”: semnalarea prim-ministrului n-o ia în seamă nimeni, și continuă protestele la adresa „distrugerii școlii românești”.
Când demonstrează, tot cu cifre de necontestat, că zeci de primării mărunte au același (dacă nu mai mare) personal administrativ precum cele care gospodăresc multe mii de locuitori, din nou „mokusatsu”: Bolojan vorbește, el aude, și se continuă atacarea vehementă la „dărâmarea ruralului românesc”. Scriitoricește vorbind, Bolojan este un personaj demn de toată stima. Prima întrebare ar fi ce-l mână pe el în luptă în războiul cu opoziția cohortei contestatarilor, câtă vreme formula istoricește verificată „unde-s mulți, puterea crește” prea multe șanse nu-i lasă. Ipoteze: este vorba de un masochist iubitor de inimiciție scandaloasă cu orice chip, ori dimpotrivă, un vizionar generos, care riscă să piardă o bătălie în perspectiva ipoteticii câștigări a războiului. Care, s-ar cuveni să fie războiul tuturor, dar tinde să devină război al individului ce-și apără cele izbutite în timp, indiferent cum obținute, de multe ori în dauna evidenței morale nepotrivnice.
Bolojan este considerat că apără interesele statului aflat în cumpănă – și, de altfel, cumva se pare că-l și reprezintă. Stat care, în opinia generală, este datorat prin lege și misie „să dea” atât cât este necesar pentru obținerea fericirii nației. Numai că teza în sine arată, surprinzător poate, altfel: doctrina liberală (iar Bolojan liberal este) spune că „Statul nu trebuie să-și impună asigurarea fericirii tuturor cetățenilor” și, de altfel, nici n-ar putea s-o facă. „Nu trebuie să-și impună” nu înseamnă că-i interzis s-o facă, numai că aici intervine valoarea contribuției fiecăruia, eterna chemare „să ni se dea” urmând a fi necesar susținută și justificată de implicarea cetățeanului într-o muncă utilă societății.
Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că, în trecutul regim, în România s-a muncit mult mai mult. În ce condiții, cum și cât, este altceva. Din păcate, nu-i posibilă o cercetare exactă aptă să comensureze cât se muncește realmente acum, prin „realmente” înțelegând și excluderea cantității de „stat la stat” de pomană, a sinecurilor, a pseudotrudei și, desigur, a situațiilor din agricultură, unde-i dificil de stabilit aportul nominal pentru întreaga familie. Oricum, este limpede că n-am avut niciodată atâția fluieră-vânt, mai ales tineri cu deplină capacitate de muncă, pe care, de altfel, îi vezi în floare la mitinguri și manifestații. Dacă ceri, trebuie și să dai!
Fiecare este îndreptățit să lupte pentru prosperarea propriei existențe, numai că versul lui Coșbuc „o luptă-i viața, deci, te luptă!” a ajuns să fie înțeles doar ca imbold al luptei la acțiuni revendicative cu eternul motto subînțeles „să ni se dea!”. Statul român a tot dat și-a dat aiurea în dreapta și-n stânga, atât celor care meritau, cât și pomanagiilor, cu grijă adâncă pentru pătura de sus și cu prea puțină pentru rest. Dintre care, vorba unui fost președinte, unii chiar n-au avut „noroc”, dimpreună cu cei care nu s-au străduit nicicum să și-l caute. Iar statul nu-i vinovat c-ar fi dat prea puțin, ci dimpotrivă, prea mult, inventând aiurea plocon după plocon.
Câte dintre sporurile de la noi sunt realmente necesare și legale? În toată lumea, nu-s pomană acordată în vrac, ci după cercetarea faptică a situației – nicăieri nu se acordă spor de tunel amploiaților din birouri, nici spor de antenă decât dacă se constată faptic posibila daună. Și, de-ar fi să vorbim de echitate, un oarece bonus s-ar cuveni să capete și baba Rada, pensionară viețuitoare în același imobil spuzit de antene, fiindcă, dacă se primejduiește sănătatea persoanei, este obligatorie protejarea vieții fiecăruia, nu doar a funcționarilor din aparatul statal!
Dar câte nu-s așezate strâmb în calea lui Bolojan! De pildă: de ce să primească procurorul avantaje în plus pentru că „este trimis noaptea să adune cadavre”, când asta cuprinde fișa postului, și-i misia ce și-a ales? Și astea nu-s marile probleme așezate voit curmeziș în calea revenirii noastre la echitate și normalitate, altele-s mult mai grave, și Bolojan le-a enumerat convingător și competent în lunga lui apariție televizată. Faptul că a evitat constant să răspundă la întrebarea privind o eventuală demisie îl iau tot ca pe un soi de „mokusatsu”: pentru el, e-un subiect care nu există. De văzut cât îl ține cureaua, eu unul îi urez tărie și spor.
