„Bogdaproste”, răspunsul la fapta de milostenie

Milostenia pune cel mai bine în evidență manifestarea creștinului în societate. Este expresia vizibilă a modului cum ne punem în lucrare credința noastră, care este moartă, dacă nu o susținem cu fapte pe măsură (Iacov 2, 28). Milostenia este mult mai mult decât o faptă bună, ea trebuie privită ca act de cult, deoarece presupune o triplă angajare: un împlinitor, un beneficiar, dar și lucrarea lui Dumnezeu. Căci finalitatea actului de milostenie creștină nu se referă doar la binele aproapelui, ci are în vedere glorificarea lui Dumnezeu prin intermediul semenilor care, „văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Nu orice faptă bună înseamnă milostenie
Pe împlinitor, milostenia îl transformă în instrument al lucrării lui Dumnezeu pentru lume. De aceea, nu orice faptă bună înseamnă milostenie, chiar dacă, aparent, vizează binele aproapelui. Ea trebuie să fie și în acord cu voia și poruncile lui Dumnezeu, căci milostenia e fapta cea bună care, împlinită conștient și responsabil, ne aseamănă cu Dumnezeu! Prin milostenie doar punem început unui bine, pe care Dumnezeu îl va desăvârși. Din această perspectivă, scopul faptei de milostenie nu se limitează doar la a face un bine cuiva, ci trebuie să urmărim a-l face mai bun, a-i spori calitatea de om. Iată de ce milostenia trebuie privită ca o acțiune complexă, în care, făcând uz de toate mijloacele de care dispunem, trebuie să-l ridicăm pe semenul nostru la o condiție materială, morală și spirituală superioară.
Mulțumiri binefăcătorului
Beneficiarul faptei de milostenie este dator să se roage lui Dumnezeu pentru binefăcătorul său, sau să rostească măcar „Bogdaproste”, cuvânt de origine slavă cu dublă adresabilitate: „Doamne, îți mulțumesc!” (atenție: nu mulțumește binefăcătorului, ci lui Dumnezeu!) și „Dumnezeu îți mulțumește” mărturisindu-se pe sine ca frate mai mic al lui Hristos (Matei 25, 40). Leprosul samarinean recunoscător mulțumește binefăcătorului dând slavă lui Dumnezeu (Matei 17, 15-16). Cei zece care au apelat la mila Domnului s-au vindecat, doar unul singur s-a și mântuit! După cum milostenia are ca scop să-l facă mai bun pe beneficiar, recunoștința acestuia trebuie să aibă în vedere mântuirea binefăcătorului.
Limitele milosteniei
Dacă „cea mai mare poruncă din Lege” stabilește limitele iubirii față de Dumnezeu și Aproapele (Marcu 12, 30-31), limitele milosteniei sunt date de sfințenia acestei lucrări și de responsabilitatea pe care o resimțim față de semenul aflat în nevoie: în ce măsură binele pe care i-l ofer, sau pe care și-l dorește, îi face cu adevărat bine.
Și, adeseori, formal, chiar absent, confundând „prinosul” cu „prisosul”, ne limităm la a oferi cele materiale – mâncare, haine, bunuri etc. -, eliberându-ne de ceea ce nu ne mai folosește și împăcându-ne conștiința că am făcut și noi o milostenie!
(Explicații date de pr. Mihai MĂRGINEANU, Biserica „Toma Cozma”, Iași sursa: Ziarul Lumina)