BOGDĂNEȘTI

Presa ronțăie cu evidentă voluptate subiectele piperate din parohia Bisericii Ortodoxe Române. Abia s-au stins ecourile nenorocirii de la Tanacu și altă ispravă ține prima pagină a gazetelor: sora Alina, de la mănăstirea Rîșca (nu-i vorba despre Rîșca suceveană, ci de așezămîntul similar transilvan) declară c-a fost, în repetate rînduri, umilită și bătută de călugărul Trîmbițaș-Silion. Poate chiar așa s-a întîmplat, iar presa, neîndoielnic, este datoare să intervină. Mai rar citim, însă, știri – ca să le spun astfel – „pozitive” despre ortodoxia românească. În afară de icoane lăcrimoase, moaște făcătoare de minuni, de hramuri cu musafiri sus-puși și de epopeea amplasării catedralei bucureștene, rar se ivește cîte o veste care să bucure pînă la capăt. Doar în caz de mari nenorociri, cum au fost inundațiile acestei veri, mai aflăm cîte ceva despre efortul filantropic al B.O.R.; în rest, tăcere: unde nu-i scandal, nu-i nici interes gazetăresc.
Am descoperit, mărturisesc, cu reală surprindere, un așezămînt-model undeva departe, în unghiul desenat pe hartă de rîul Moldova și Suha Mare; la Bogdănești, județul Suceava. Adică, la cîțiva kilometri de mănăstirea Rîșca, unde a fost surghiunit Kogălniceanu. Cîndva, de mult, locul îmbia la ctitorirea unor așezări monahale prin izolare, liniște, tihnă și o anume rezonanță istorică a meleagurilor. Se zice (dacă n-o fi doar legendă) că însuși Bogdan întemeietorul, împreună cu doamna sa, Maria, ar fi durat aici schitul Bogdănești, dărîmat și ars de tătari la 1510. N-a trecut decît un singur an și moldovenii, deprinși ca după fiecare urgie a năvălitorilor, să „bată pari de casă nouă”, încearcă să-l rezidească. Cu tot ajutorul lui Bogdan III-lea (fiul lui Ștefan cel Mare) dorința nu li s-a preschimbat în faptă și abia în 1542 Petru Rareș va ctitori mănăstire prin aceste locuri, dar mutînd-o ceva mai departe și botezînd-o Rîșca. La Bogdănești ar mai fi funcționat, cu intermitențe, un schit de călugări (1528-1574) și, pe la 1700, unul de maici.
Re-zidirea (de fapt, ridicarea din temelii) mănăstirii a început în 1994, datorită strădaniei preotului Gheorghe Loghinoaia, care împreună cu localnicii, s-a hotărît să ridice nu numai un altar închinat voievodului descălecat din Maramureș, ci și un așezămînt filantropic. S-au zidit biserica, apoi clopotnița, aghiazamatarul, chiliile și, în centrul noului așezămînt, s-a așezat pe soclu statuia lui Bogdan întemeietorul. Se știe, oare, că aici și-au găsit adăpost și hrană 70 de oropsiți ai sorții, rămași fără nici un sprijin și încovoiați de vîrstă (unii au peste 100 de ani)? Nu-i vorba de călugări, ci despre mireni lipsiți de orice posibilități materiale. Familia preotului Loghinoaia (soția a cochetat cu filologia, iar fiul, tot preot, este doctorand la Universitatea ieșeană) trudește zi- lumină, fiindcă nu-i deloc ușor să fii și duhovnic, și administrator și medic, și bucătar și oricînd bun-la-toate-cele, în situația în care Fundația Creștin Filantropică „Bogdan Întemeietorul” se întreține din donații și ceva subvenții. Se înșeală cel ce crede că, la mănăstirea Bogdănești, dăinuiește o atmosferă gorkiană gen „Azilul de noapte”: asistații (cum altfel să le spun?) sînt curățel îmbrăcați, dorm în camere aflate în ordine, dotate cu cele necesare și, chiar dacă ar mai fi cîte ceva de făcut de-ar prisosi banii, au un acoperiș deasupra capului, hrană și căldură iarna. Dar, mai ales, simt sprijinul celui pe care-l consideră „adevărat tată”, preotul Loghinoaia. Mănăstirea are și o anume activitate editorială (s-a
înzestrat cu tipografie și necesara aparatură computerizată), iar călătorul ajuns în acest depărtat colț de Românie va fi totdeauna bine primit. „Cazurile sociale”
sînt acceptate în virtutea unui regulament intern și, cum vestea s-a dus pînă departe, solicitanți sînt destui.
Rămîne doar ca familia Loghinoaia și cei din jurul ei să rămînă în putere și ca milosîrdia creștinească să nu ocolească acest loc sfințit, în care filantropia se practică fără surle și tobe, modest, cinstit, cu dăruire și credință.