Bogatul nemilostiv

Pe lângă asemănări, între noi, oamenii, există și multe și felurite deosebiri. Deosebirile acestea se leagă, unele, de însușirile noastre firești, altele de îndeletniciri și în sfârșit, altele de mijloacele noastre de trai.
Dar oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg niciodată până acolo încât să înăbușe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se iubi. Oamenii, oricare le-ar fi însușirile, rangurile, situația materială, sunt creați să trăiască laolaltă, organizați în diferite comunități.
Trăirea în societate, însă, aduce cu sine anumite obligații. Care este cea mai de seamă obligație pe care cei avuți, înstăriți o au față de cei aflați în lipsuri? Răspunsul la această întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia zilei de azi (Luca 16, 19-31) despre Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr.
În pericopa evanghelică de astăzi, Hristos Domnul ne descoperă destinul veșnic al omului. Prin această pildă, Iisus, Învățătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu ce va fi dincolo.
Pentru noi, creștinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viața viitoare. Ar trebui, poate, să o citim și să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului și a gândului nostru, întorși spre noi înșine și să medităm asupra ei.
Sufletul omului fără credință, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni și de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în fața foamei și a suferinței celuilalt, este ca o ființă necuvântătoare, care își neagă demnitatea de om prin faptele sale.
Să ascultăm pilda: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit, iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, așteptând să se sature de cele ce cădeau de la masa bogatului. Câinii veneau și-i lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în viață și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi…” (Luca 16, 19-28).
Așadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare – nu i se dă nume – care trăia îmbrăcându-se în porfiră și vison și care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, de un sărac cu numele Lazăr și care stătea și suferea la poarta bogatului.
Bogatul din Sfânta Evanghelie era bogat ca toți bogații, egoist, lipsit de inimă și de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământești, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui și de care, spune evanghelistul și câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor.
Bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-și folosește rău posibilitățile, care face din bogăție un mijloc de plăcere, de distracție și de decădere religios-morală. În schimb, Lazăr zace bolnav și plin de bube.
În trupul lui bătea o inimă curată și adânc înrădăcinată în încrederea și iubirea față de Dumnezeu, ce îi dă o forță spirituală ca în îndelungata și adânca lui suferință și răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Iată icoana cea mai vie a mizeriei, iată pilda cea mai crudă a egoismului și a nepăsării în viață.
Dacă parabola s-ar opri aici, am putea socoti viața o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se oprește aici. El arată că după această viață vine o altă viață, vine judecata: atunci se înțelege planul lui Dumnezeu.
În această a doua parte a parabolei, bogatul și săracul mor și sunt arătați în fața lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viață și al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să cunoaștem că în moartea lor deosebirea este și mai mare.
Se întâmplă că mor amândoi. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit și a fost îngropat; trupul s-a dus în pământ, iar sufletul în chinuri, în iad.
Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ținuse ochii lipiți de cele pământești, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori, cu nepăsare pe lângă el, îl vede acum. Nu îndrăznește să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute.
Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie, îl mistuie. Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare.
Cel ce se îmbrăca în purpură și vison și se desfăta cu mâncărurile cele mai alese și cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă, cu care să-și potolească setea și clocotul văpăii de-a pururi nestinsă.
Dialogul dintre bogatul nemilostiv și Părintele Avraam este de-a dreptul mișcător. Părintele Avraam i-a grăit așa: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și Lazăr așișderea, cele rele; iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuiești și peste toate acestea, între noi și între tine prăpastie mare s-a întărit, căci cei ce vor să treacă de aici către voi să nu poată, nici cei de acolo, la noi, să treacă”.
Această prăpastie și-a săpat-o chiar el, prin nemilostenia și indiferența sa. El, bogatul, dacă primea pe Lazăr într-o cămăruță în casa lui, dacă îi îmbrăca trupul gol, dacă îi astâmpăra foamea, adică dacă îl mângâia în suferințele sale, se salva de la suferință pe el însuși.
Acum vede bogatul ce schimbare mare a produs moartea. Acum, ca într-o oglindă, își vede trecutul său. Acum vede pe sărmanul Lazăr cum zăcea și cât era de disprețuit de toți. Acum își vede chipul și felul viețuirii sale. Cel care n-a știut ce-i suferința, acum este numai suferință.
Părerea de rău îl copleșește, dar era de prisos acum. Bogatul roagă, acum, pe Părintele Avraam să trimită pe Lazăr la cei cinci frați, „să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei la acest loc de muncă”. „Nu e nevoie, a zis Avraam lui. Au pe Moise și pe prooroci; să-i asculte pe dânșii”. Bogatul, însă, spune: „Nu, Părinte Avraame, ci de va merge cineva din morți la dânșii, se vor pocăi”. Și i-a zis Avraam lui: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, măcar de ar învia cineva din morți, tot nu vor crede”.
Bogatul credea că dacă cineva va învia din morți și va povesti celor vii chinurile de dincolo, lumea se va îndrepta. Dar ne întrebăm: are nevoie credința noastră de semne și minuni spre a fi tare, spre a fi mântuitoare de suflet?
Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel când ne zice: „Fraților, nu fiți copii la minte, fiți copii când e vorba de răutate. La minte fiți oameni desăvârșiți”, iar mai departe: „limbile (adică semnele și minunile) sunt semn nu credincioșilor, ci necredincioșilor, iar vorbirea profetică (predica) dimpotrivă, nu necredincioșilor, ci credincioșilor” (I Cor. 14, 20-22).
Așa zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Am fost învățat să cred în Stăpânul și fără să mi se dea semne. Știu că am fost curățit de păcate în Sfântul Botez, chiar dacă v-aș vorbi în limbi”.
„Creștinul adevărat trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al deosebirii duhurilor, ca el „să nu fie jucărie valurilor, purtat încoace și încolo de orice vânt al învățăturilor” (Efes. 4, 13-14), cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel.
(Pr. Ion Cârciuleanu, sursa: Doxologia.ro)