Bogatul nemilostiv se osândește, săracul smerit se mântuiește

Sfânta Evanghelie din a XXII-a duminică după Rusalii ne aduce înainte, ca temă de meditație, judecata pe care fiecare om o va întâmpina imediat după moarte, care este numită și judecată particulară – spre deosebire de a doua judecată, Judecata de Apoi sau judecata finală, care va avea loc după învierea morților. Această pildă despre judecata particulară ne dăru-iește, așadar, o lumină mântuitoare privind rostul vieții noastre pe pământ.
Pilda Mântuitorului Iisus Hristos, prezentată de Sfântul Evanghelist Luca, este alcătuită din două tablouri care ilustrează situațiile și stările diferite în care se află două persoane, înainte și după trecerea din viața pământească.
Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?
Sfântul Evanghelist Luca se arată interesat în mod deosebit dacă și când se mântuiesc cei bogați. În Evanghelia scrisă de el se vorbește pe larg despre patru bogați. Astfel, ne amintim de bogatul nebun sau neînțelept căruia i-a rodit țarina (cf. Luca 12, 16-21), iar el, în loc să facă milostenie, își făcea planuri de lărgire a hambarelor, planuri pe care n-a mai apucat să le pu-nă în aplicare, pentru că a venit moartea și l-a luat. De asemenea, el vorbește de tânărul bogat care, deși era un om evlavios și moral, nu se putea despărți de bogățiile sale (cf. Luca 18, 18-27) și apoi de Zaheu Vameșul (cf. Luca 19, 1-10).
Pericopa evanghelică a acestei duminici vorbește de bogatul nemilostiv și de săracul Lazăr, având o importanță deosebită și pentru faptul că ne vorbește despre existența și viața sufletului după moartea trupului. Această Evanghelie arată clar că omul nu se sfârșește la mormânt. Chiar dacă trupul său se descompune după ieșirea sufletului din el, existența omului, creat după Chipul lui Dumnezeu Cel veșnic, continuă prin nemurirea sufletului. Mai mult decât atât, din descrierea Evangheliei se vede că sufletul după moarte nu se află într-o stare de nepăsare ori de amorțire, asemănătoare unui somn adânc, ci are o activitate a conștiinței, rememorând stările, atitudinile și faptele trăite înainte de despărțirea de trup. Atât Avraam, cât și Lazăr ori bogatul nemilostiv nu sunt suflete inerte, ci comunică între ele, răspund atunci când sunt întrebate și sunt chiar preocupate de soarta celor care au rămas acasă, pe pământ, și care viețuiesc în nepăsare sau indiferență spirituală, ca și când viața pământească ar fi singura lor existență.
Privind din alt unghi, Evanghelia ne arată și faptul că Mântuitorul Iisus Hristos știe ce se întâmplă cu sufletul fiecărui om, după trecerea sa de la viața pământească la existența veșnică, fericită sau chinuită, potrivit stării sale spirituale dinainte de moarte.
Dumnezeu uită pe cei ce L-au uitat pe El când trăiau doar biologic, nu și duhovnicește
În Evanghelia acestei duminici, în primul tablou al pildei, ne sunt prezentați doi oameni aflați înstări sociale și spirituale diferite, care-și duceau existența lor terestră în moduri opuse: unul în belșug și veselie, celălalt în sărăcie și suferință. În al doilea stadiu ni se prezintă sufletele celor doi, după moartea lor fizică, adică două stări opuse: una de fericire, cealaltă de întristare și suferință.
Evanghelia lasă să se înțeleagă în mod clar că Dumnezeu respectă libertatea omului de a trăi după cum îi dictează conștiința – împlinind sau încălcând voia lui Dumnezeu, iubind sau disprețuind pe oameni. Însă, în același timp, suntem și atenționați că faptele săvârșite în timpul vieții vor fi puse în lumină și vor fi evaluate după toate consecințele pe care le-au produs. Din această pildă a Mântuitorului aflăm cât de mare este valoarea vieții pământești, care, deși este trecătoare, totuși de ea depinde fericirea sau nefericirea noastră veșnică.
Revenind la cele două persoane prezentate în pildă, vedem că bogatului din Evanghelie nu i se spune numele. Săracul, însă, este numit Lazăr, nume care în ebraică înseamnă Dumnezeu este aproape sau Dumnezeu este în ajutorul nostru. Bogatul nu este menționat cu numele, ca noi să înțelegem că nici Dumnezeu nu-Și va mai aduce aminte de cei care nu-și aduc aminte de El în timpul vieții pământești. (Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca, atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine“*.
Așadar, cel care L-a uitat pe Dumnezeu cât a trăit pe pământ și a uitat să ajute pe semenii lui, se face pe sine uitat de memoria Multmilostivului Dumnezeu, pentru că în mod liber s-a rupt de comuniunea cu El. Foarte adesea, numele bogaților sunt foarte cunoscute în timpul vieții, datorită bogăției și influenței lor în societate. Însă după ce-și încheie viața lor pământească, chiar dacă și-ar face morminte grandioase ori și-ar scrie numele în marmură sau în piatră, dacă nu și-au adus aminte de Dumnezeu în rugăciune și nu au împlinit poruncile iubirii Sale prin fapte bune, nici Dumnezeu nu-Și mai aduce aminte de ei, pentru că ei au ales în mod liber să trăiască doar biologic, nu și teologic, adică duhovnicește.
Bogatului nu-i pasă decât de persoana proprie și de bogățiile sale
Bogatul din Evanghelie, spre deosebire de sărac, își ducea viața într-un belșug strălucitor. El „se îmbrăca în porfiră și în vison“ (porfira era o mătase foarte scumpă, iar visonul era, de asemenea, un in foarte scump). Și, mai spune Evanghelia că acesta „petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă“. Bogatul trăia, așadar, într-o sărbătoare continuă. Nu se mai spune nimic de munca lui, nu se mai spune nimic de grijile lui, ci doar de veselia lui neîntreruptă, o veselie organizată într-o formă fastuoasă. Bogatului nu-i păsa deloc de cei din jur, singura sa activitate era mâncarea bogată și hainele luxoase, iar centrul atenției sale era propria lui persoană. El nu-și mai punea nădejdea nici în Dumnezeu, nici în oameni, ci conta doar pe averea sa fiindcă era plin de sine și mulțumit de starea vieții sale materiale. Nu vedem în descrierea lui făcută de Hristos-Domnul nici o grijă pentru cei triști și suferinzi, pentru cei săraci și bolnavi, nici o strădanie de a ieși din propriul egoism, ci toată existența sa era scufundată în autosuficiență, iar sufletul său era deja cu totul „îngropat“ în trupul său, devenind cu totul trupesc, în loc să ajute trupul să devină duhovnicesc. Nu mai avea nimic din bunul simț, pentru că trăia, în mod pătimaș, numai la nivelul simțurilor biologice.
Lazăr – un om singur, copleșit de multă suferință și având în jur doar câini „omenoși“, în timp ce oamenii s-au „câinit“
Însă la poarta bogatului, deci nu foarte departe de locul unde acesta se bucura de belșug și strălucire, zăcea în sărăcie un om bolnav, pe nume Lazăr. Lazăr trăia într-o sărăcie cruntă și erachinuit de foame, într-atât încât „dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului“. Starea tristă în care viețuia Lazăr, însă, nu era marcată doar de sărăcie și de foame, ci și de boală și singurătate. Pe cât era înconjurat de slugi, de oameni de vază, de persoane înveșmântate în haine de sărbătoare bogatul nemilostiv, pe atât era de singur, de dezbrăcat și de umilit săracul Lazăr.
Mântuitorul Iisus Hristos, Dascălul și Cunoscătorul adâncimilor sufletești, a pus în contrast nu numai pe bogatul nemilostiv și pe săracul Lazăr, ci și comportamentul bogatului nemilostiv – care era crud, egoist, nepăsător și autosuficient – cu cel al câinilor care lingeau bubele săracului Lazăr. Lazăr nu avea oameni în jur, era un om singur, copleșit de multă suferință. Nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini. În mod surprinzător și, totodată, trist, Evanghelia ne arată că acești câini din jurul lui Lazăr cel sărac erau incomparabil mai „omenoși“ decât bogatul nemilostiv, pe care egoismul sălbatic l-a „câinit“, devenind mai degrabă o fiară fără milă, decât un om milostiv.
Sfântul Chiril al Alexandriei, care a explicat Evanghelia după Luca, spune că acești câini, urmându-și instinctul, au arătat milă față de săracul Lazăr, prin faptul că încercau să-i vindece bubele curățându-le cu limba lor. Așadar, câinii au manifestat față de Lazăr același comportament pe care îl au față de ei înșiși ori față de un alt câine atunci când este rănit. Detaliul acesta nu a fost reținut în mod întâmplător, ci Mântuitorul Iisus Hristos a voit să arate că există situații în care oamenii zgârciți, lacomi și răi coboară sau decad, prin răutatea și egoismul lor, sub nivelul comportamentului natural animalic care, iată, în acest caz s-a dovedit mai generos decât al bogatului nemilostiv.
Bogatul – în văpaia mustrărilor de conștiință, Lazăr – în „sânul lui Avraam“, adică în fericirea comuniunii cu sfinții
În timpul vieții sale pământești, bogatul din această Evanghelie era indiferent, trăia în nesimțire duhovnicească și era preocupat doar de propriul lui confort și de propria sa fericire. Nu avea grijă de nimeni, nu se temea de nimeni și nu se raporta la nimeni. Nu pomenea numele lui Dumnezeu și nu se îngrijea de faptul că alții suferă de sărăcie, de boală sau de singurătate. Putem spune, așadar, că cea dintâi și cea mai gravă dintre stările sale negative sufletești era nepăsarea însoțită de nemilostivire, la care se adaugă și necredința sa. Săracul Lazăr însă este un om tăcut și răbdător, smerit și pașnic. El nu este un sărac revoltat ori invidios, nu este un sărac care ar huli pe Dumnezeu pentru starea sa nenorocită, nu-L judecă pe Dumnezeu întrebându-L: De ce ai făcut ca un nemilostiv să fie atât de bogat, iar eu atât de sărac, acela atât de sănătos, iar eu atât de bolnav, acela înconjurat de lume, iar eu doar de câini, acela atât de sătul, iar eu atât de flămând?
Lazăr nu arată nici o stare de revoltă față de Dumnezeu, de cârtire, de răzvrătire și, mai mult decât atât, el nu judecă nici măcar pe bogatul nemilostiv, ci doar își dorește să apuce și el firimituri de la masa aceluia. În smerenia și răbdarea lui de om sărac, bolnav și singur, nădejdea lui se îndrepta numai către Dumnezeu.
Însă, cum toate în lumea aceasta au un sfârșit, Evanghelia ne arată care a fost sfârșitul celor doi: „,i»Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi și bogatul și l-au îngropat“. Cu alte cuvinte, săracul Lazăr a fost dus sus, spre ceruri, în vreme ce bogatul nemilostiv a fost coborât în cele dedesubt ale pământului, adică spre iad.
Imediat după această descriere, Evanghelia ni-l prezintă din nou pe bogat, care se chinuia în văpaia iadului, adică în văpaia mustrărilor de conștiință pentru relele pe care le-a săvârșit, dar și pentru binele pe care ar fi putut să-l facă săracului Lazăr, dar nu l-a făcut. Deci, focul iadului este mai ales regretul chinuitor al sufletului de-a nu fi fost milostiv.
Evanghelia ne mai spune că acest bogat nemilostiv ce se chinuia în iad vede pe Lazăr, care se afla fericit în „sânul lui Avraam“ – adică în intimitatea fericirii pe care Dumnezeu o dăruiește drepților, deoarece Avraam este părintele credinței și este cel mai cunoscut dintre toți drepții Vechiului Testament. (Nu trebuie însă să uităm un amănunt foarte semnificativ cu privire la Avraam: acesta nu a fost un om sărac, ci, cât a trăit pe pământ, a fost un om bogat, dar milostiv și primitor de străini, folosind bogăția ca să arate prin ea milostivirea lui Dumnezeu față de cei săraci, străini, singuri ori nevoiași.)
A fi în „sânul lui Avraam“ înseamnă a fi în fericire și în comuniune cu sfinții și drepții care au împlinit pe pământ voia lui Dumnezeu și care, dacă au fost bogați, au folosit bogățiile lor ca dar al lui Dumnezeu, pentru a fi dăruit, ca prin aceasta cei săraci să cunoască milostivirea lui Dumnezeu.
Bogatul nemilostiv se adresează patriarhului Avraam, încercând să-i salveze pe ai săi, care trăiau pe pământ tot așa cum trăise și el, adică în egoism, lăcomie și nemilostivire, în nepăsare duhovnicească și negrijă față de mântuirea sufletului. Însă, acum totul era prea târziu, întrucât numai timpul vieții pe pământ este timpul pocăinței și al trecerii de la lăcomie la milostivire.
Nu avem nevoie de minuni pentru a crede și a urma voii lui Dumnezeu
Fragmentul evanghelic rânduit a se citi în această duminică se încheie cu aceste cuvinte ale lui Avraam care răspunde cererii bogatului de a trimite un mesager fraților săi: „dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți“. Și, într-adevăr, știm că un alt Lazăr, fratele Martei și al Mariei, a fost înviat din morți de către Hristos (cf. Ioan 11, 1-44), dar cei împietriți la inimă, deși au văzut minunea cu ochii lor trupești, n-au crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel vestit de prooroci. Aceasta ne convinge că, pentru a crede în Dumnezeu și a împlini voia Lui, nu avem nevoie de minuni, ci doar să ascultăm și să împlinim în viață Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, pentru a dobândi mântuirea.
Înțelegând mesajul acestei Evanghelii, Biserica a avut dintotdeauna grijă deosebită pentru oamenii bolnavi, săraci, singuri sau aflați în multe nevoi. De aceea, unii Sfinți Părinți au organizat spitale pentru bolnavi, leprozerii, spitale, farmacii, case pentru străini, pentru bătrâni ori orfani – cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, care a întemeiat „Vasiliada“, în Cezareea Capadociei. În această tradiție izvorâtă din Sfânta Evanghelie se înscrie și lucrarea filantropică (sau de caritate) a Bisericii noastre: cantine pentru săraci, cămine pentru bătrâni, cămine pentru copii, unități medicale etc.
Să-L rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască puterea de a fi milostivi, de a folosi atât bogăția noastră spirituală, cât și cea materială pentru a ajuta pe cei mai săraci decât noi, mai suferinzi decât noi, mai singuri decât noi, arătând prin lucrarea mâinilor noastre iubirea lui Dumnezeu față de oameni, ca să avem și noi parte de bucuria comuniunii cu drepții și sfinții plăcuți lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.
Notă:
Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceascã în 200 de capete, în Filocalia vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 2008, p. 282.
(†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sursa: Ziarul Lumina)