Bogăția, între lăcomie și dărnicie

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.” (Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21)
„Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu și numărul zilelor mele care este, ca să știu ce-mi lipsește. (…) Toate sunt deșertăciuni; tot omul ce viază. Deși ca o umbră trece omul, totuși în zadar se tulbură. Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele” (Ps 38, 5-6.9-10).
Psalmistul David îi cere Domnului arătarea sfârșitului său, pentru a vedea acele lucruri bune care îi rămân de făcut. El știe că cei mai mulți oameni socotesc drept realitate ceea ce este doar o umbră. Și cugetă, de asemenea, la deșarta alergare după lucrurile acestei lumi, după comori sau avere. În Pilda bogatului nebun răsună ecoul acestor gânduri, care conturează și nucleul învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre bunurile materiale.
Obsesia averii ne face insensibili la învățătura Domnului
Este important să observăm întâi împrejurarea în care a rostit Domnul această pildă. „Zis-a Lui cineva din mulțime: Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea” (v. 13). Mântuitorul tocmai vorbea atunci mulțimilor despre lucruri esențiale pentru viețuirea creștină: temerea de Dumnezeu, încrederea în purtarea Sa de grijă și mărturisirea lui Hristos în fața lumii prin puterea Duhului Sfânt (Lc 12, 4-12). Observăm de îndată ce nepotrivită este în acel moment cererea acelui om cu mintea plină de gânduri lumești. Acesta este tipul omului pe care preocupările personale și materiale îl fac surd și nepăsător la învățătura duhovnicească a lui Hristos. (Mai găsim astfel de cazuri în Sfintele Evanghelii: de pildă, Mt 20, 20-21.) Răspunsul Domnului lămurește că El n-a venit pe pământ pentru a arbitra astfel de dispute, ci pentru a descoperi oamenilor voia lui Dumnezeu și calea spre o viață autentică, nefalsificată. „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Și a zis către ei: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (vv. 14-15). Putem spune că aceste ultime cuvinte reprezintă și lecția pildei.
Nebunia bogatului
Un element prin care Mântuitorul Iisus Hristos atrage atenția asupra importanței acestei lecții este mustrarea acestui bogat de către Dumnezeu Însuși. În nici o altă pildă Dumnezeu, ca personaj, nu intervine într-un mod atât de direct și de brutal, cu un cuvânt neîngăduit oamenilor – „Nebune!” (cf. Mt 5, 21-22). Nu este vorba despre slăbiciunea minții sau despre o boală psihică, ci despre acea nebunie mult mai gravă care Îl neagă pe Dumnezeu (Ps 13, 1; 52, 2) sau Îl înlocuiește cu o creatură sau o patimă omenească. Din cuvintele citate mai sus, prin care Mântuitorul își pregătește ucenicii pentru ascultarea pildei – „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul bogățiilor sale” (v. 15) -, înțelegem că bogatul era cuprins de patima lăcomiei, era robul lui „a avea”. Despre unul ca acesta Sf. Pavel zice: „Nici un (…) lacom de avere, care este închinător la idoli, nu are parte în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Ef 5, 5). Și dacă iadul înseamnă singurătate extremă, lipsită de orice comuniune, vedem că omul acesta se afla deja la porțile infernului. Înconjurat de bogățiile sale, el este absolut singur, iar unicul său partener de dialog, propriul suflet, avea să-i fie luat curând. Sfântul Chiril al Alexandriei observă câteva moduri în care se manifestă nebunia acestui om: a) Cu toate că este foarte avut omul acesta se vaietă ca un sărac: „Ce voi face aflându-mă în puținătatea mijloacelor neapărat trebuincioase?”; b) el nu se raportează la bogățiile sale ca un administrator pus de Dumnezeu peste ele, ci le socotește doar rodul ostenelilor și al străduințelor lui; c) el își statornicește singur lungimea vieții, ca și cum anii acesteia s-ar aduna, precum grânele, de pe fața pământului; d) el își confundă sufletul cu pântecele și caută să-l hrănească cu mâncări trupești.
Un om cu mintea întreagă și sănătoasă, luminată de har și nepătrunsă de nebunia lăcomiei și a dorinței pătimașe de a poseda, va privi lumea într-un mod cu totul diferit. Lucrurile și oamenii vor fi daruri pe care Dumnezeu ni le scoate în cale spre exersare duhovnicească. Atunci când ne comportăm față de acestea în conformitate cu rațiunile lor intrinseci, spirituale, descoperim calitatea lor de dar și dăm slavă Dăruitorului. Când, dimpotrivă, le utilizăm egoist și pătimaș, spre împlinirea poftelor proprii, atunci întunecăm aceste rațiuni ale lor și facem din lume un mediu al răului și al păcatului. Dumnezeu este adevăratul Proprietar al lor, iar omul este doar administratorul sau intendentul lor. Dumnezeu, adevăratul Proprietar, le-a stabilit inițial o destinație colectivă. Lumea este un „depozit” încredințat de Dumnezeu omului, pentru a fi folosit în mod comunitar, spre folosul general și spre slava Dăruitorului.
Pericolele bogăției
În privința bogăției, între cele două Testamente există o diferență considerabilă. Dacă în Vechiul Testament bogăția era o binecuvântare, în Noul Testament ea devine o povară care trebuie lepădată. Evanghelia Împărăției vestește darul total al lui Dumnezeu, comuniunea desăvârșită, intrarea în căminul Tatălui. Însă pentru a primi totul, trebuie să dai totul. Pentru a dobândi mărgăritarul de mare preț, unica comoară, trebuie să vinzi tot ce ai (Mt 13, 45), căci nu poți sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24). Mântuitorul enunță o lege absolută care pare a nu cunoaște nici excepții, nici atenuări: „Oricine dintre voi nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Lc 14, 33). De-a lungul istoriei, această lepădare de bunurile materiale a fost înțeleasă de către mulți creștini, cu precădere de cei cu vocație monahală, într-un mod radical, ca renunțare concretă la orice fel de avere. Pe de altă parte, Domnul Însuși declară tocmai privitor la mântuirea celor bogați că „la Dumnezeu toate sunt cu putință” (Mc 10, 26). Căci cei ce trăiesc în lume trebuie să dispună de anumite mijloace materiale. Legat de acestea există, însă, cel puțin două pericole: întrebuințarea greșită a lor – fie prin zgârcenie, fie prin cheltuieli extravagante – și dobândirea lor prin mijloace necinstite: furturi, speculații dubioase și, mai ales, nedreptățirea celor săraci.
Filosofia bogăției
Părinții duhovnicești ne îndeamnă să facem filosofia experiențelor de viață pe care le trăim, adică să le descoperim rostul și ajutorul pe care ni-l dau în dobândirea mântuirii. A face filosofia bogăției înseamnă, în esență, a înțelege că aceasta este trecătoare, ca și viața bogatului însuși, că a fost oferită de Dumnezeu cu multă dărnicie pentru a-l supune pe bogat unui examen moral, de iubire și de milostenie față de semeni, de detașare față de cele lumești și materiale și de lipire a sufletului de adevăratele bogății spirituale și veșnice. În spiritualitatea ortodoxă, semnificația averii materiale constă în posibilitatea de a ajunge prin ea la belșugul spiritual al iubirii și al faptelor bune. Din această perspectivă, arată Sfântul Vasile cel Mare, „bogat nu este cel care adună mult, ci acela care dăruiește mult”.
(Pr. lect. dr. Adrian Murg, Ziarul Lumina)