„Bogăția e făcută să slujească, nu să conducă“

„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27)
O exegeză a pericopei evanghelice a acestei duminici trebuie plasată în contextul evenimentelor românești recente, cu impact asupra vieții noastre creștine, bisericești. Evanghelia tânărului bogat ne duce imediat cu gândul la tânărul creștin de astăzi, tânăr care poate este preocupat mai puțin de moștenirea vieții veșnice, nu atât din rațiuni de refuz al viziunii creștine despre lume și viață, despre existența și scopul vieții omului în general, cât mai ales de impactul mediatic la care este expus, de grijile multiple din cotidian, de o anumită insecuritate personală dată de o dinamică socială care nu se mai raportează esențial la probleme religioase, morale, ci la cele economice, financiare, consumiste, de imagine personală în societate. Or, tânărul bogat din Evanghelie, tânăr care cu siguranță își împlinea, potrivit Legii Vechi, obligațiile sale religioase față de templu, dar se și conforma reglementărilor morale prevăzute și consacrate comunitar, fiind un drept s-ar putea spune al poporului evreu, vine la Iisus pentru că aflase că există un nivel superior de viață, fără constrângerile pe care le implică grija pentru gestionarea, administrarea bunurilor pământești. Mai mult, Îl numește pe Hristos „Bunule Învățător“, fiind la curent desigur cu activitatea Mântuitorului Hristos în Israelul vremii, pe de o parte, dar și cu conștiința că s-a apropiat de o personalitate cu adevărat bună, ce în bunătatea ei nu poate fi asociată decât cu Dumnezeu cel bun. Cu alte cuvinte, recunoaște în Hristos o Persoană deosebită de celelalte, de ce nu un mare profet, chiar pe Mesia, trimisul bun al lui Dumnezeu cel Bun! Acest aspect este cu totul valabil, pentru că bun nu este decât Dumnezeu și Legea Sa dumnezeiască în viziunea religioasă a poporului biblic.
O bogăție de care nu te poți detașa determină pierderea libertății
Venirea tânărului la Hristos este de aceea cu atât mai mult de apreciat pentru că el se recunoaște ca un membru adevărat, cinstitor de Dumnezeu și împlinitor al poruncilor Legii Vechi ce nu este satisfăcut de nivelul său spiritual. De aceea, caută ceva superior care să-i împlinească aspirațiile și vine la Hristos. Voind să fie desăvârșit, află de la Hristos, Care apreciază efortul de a plini cele ale Legii, datoriile față de Dumnezeu și față de aproapele, în contextul convorbirii sincere și deschise dintre cei doi, că are în fața proiectului, a dorinței sale de desăvârșire un impediment… Bogăția! Bogăție despre care nu amintește el, dar de care îi aduce aminte Hristos în calitate de Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu Care este atotștiutor, atributul atotștiinței fiind unul divin într-o metafizică sau filosofie religioasă, cu atât mai mult când este vorba despre revelația scripturistică. O bogăție care implică evident grija pentru o judicioasă administrare și creștere a acesteia, pentru că creșterea bogăției este o lege economică… O bogăție de care te poți atașa de o manieră lacomă, pătimașă, păcătoasă, determinând dependența ce duce la pierderea libertății interioare spirituale, la o atitudine disprețuitoare față de cei din jur și la diminuarea sau pierderea simțului fraternității ce antrenează în cele din urmă dezechilibre comunitare. Cu toate acestea, în această epocă materialistă în care auzim des vorbindu-se despre creștere economică ca ideal al unei bunăstări generale, Îl auzim pe Hristos Care sfidează această direcție prin transcenderea logicii economice și o invitație indirectă de convertire de la logica terestră la cea spirituală, a Împărăției divine unde bogăția este una spirituală, a bucuriei, a păcii, a dreptății. Și cu toate acestea, pe pământ există atâtea bogății care atrag pe om, apoi munca lui, evident dublată de un anume context, dar și de șansă și bună chiverniseală, poate să-i aducă bogăție materială, satisfacții pentru un succes în acest domeniu, cu crearea unei micro sau macrocomunități productive ce absoarbe forță de muncă și care aduce prosperitate, un echilibru social și o decență a nivelului de trai de care este nevoie în familie, în comunitate, în contextul civilizației actuale care, trebuie să o recunoaștem, este costisitoare și cere mult efort și energie, inclusiv constrângeri și limitări pentru înscrierea în făgașul rezonabil al unei existențe normale.
Fiii Brâncoveanului, modele de tineri care au renunțat la tot pentru mântuirea lor
Hristos și învățătura Bisericii sunt realiști în această privință. Omul este chemat să lucreze în această lume, iar lucrarea lui e una ce sporește și vocația, talentul său personal, dar și talanții care, firesc, se acumulează și care pot deveni atunci când sunt folosiți spre binele tuturor o valoare spirituală. Istoria creștină ne oferă o paletă largă de astfel de situații. Marii Părinți ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan cel Milostiv, au pus la dispoziția comunității creștine averile pentru a se elibera de povara lor prin grija de bună chivernisire ce o implică, intrinsec, bogăția materială, dând atribuții altor
membri ai comunității pentru folosirea și creșterea ei spre binele comun. Viața tinerilor noștri creștini este expusă astăzi, mai mult ca altădată, derapajelor de la ordinea morală, de la iubirea lui Hristos, de la viața Bisericii, ce este viața în Hristos. Anul 2014 este și un an al tinerilor creștini, prin faptul că fiii voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, tineri bogați în cele materiale, au preferat să se lipsească de cele efemere și pământești pentru a se învrednici de cele cerești și veșnice prin mărturisirea lui Hristos, prin sângele lor vărsat pentru dreapta credință mântuitoare. Nu s-au întristat că au pierdut cele trecătoare pentru că, oricum, în fața morții rămânem doar cu ceea ce am agonisit spiritual, cu Hristos viața noastră ce pătrunde toată ființa făcându-ne în iubire una cu El prin dăruire reciprocă.
Școala, locul unde tinerii trebuie să învețe despre Hristos
Tinerii noștri care muncesc pentru a-și găsi un rost în viața din lume nu trebuie să uite că sunt ai lui Hristos, Care este iubirea lui Dumnezeu răstignită pentru ei și pentru fiecare dintre noi, iar experiența acestei relații ontologice cu Hristos este în viața Bisericii, a parohiei, călăuzite și păstorite de preot, care săvârșește Sfintele Taine prin care primim harul lui Hristos, iubirea Sa dumnezeiască, și ne predică Evanghelia Sa, cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu prin Hristos pentru rostul etern și soteriologic al existenței umane. De aceea, și ora de religie din școala noastră este o oră de formare spirituală, de îmbogățire în Hristos, de cunoaștere prin informații în logica metodologiei școlare a istoriei mântuirii și a mântuirii proprii în ordinea etnică, a poporului creștin mărturisitor, al adevărului divin ce include toată ordinea cosmică și umană. A renunța la acesta este un act de nerecunoștință față de Dumnezeu, față de sfinții și martirii neamului românesc, față de strămoșii și părinții noștri. Or, altoirea personală pe acest trunchi este ordinea mântuitoare pentru om și comunitate, care fără Dumnezeu și Biserica în care El vorbește lumii și o sfințește este goală, lipsită de sens, fără ideal, ceea ce se și observă atunci când manipulări oculte din rațiuni străine de etosul creștin se ridică împotriva înțelepciunii evanghelice și luminătoare pe care tinerii au șansa să o primească în spațiul public al școlii, care este segment de bază al comunității.
Tinerii au nevoie apoi de o viață virtuoasă, morală, sănătoasă, care nu poate veni decât din instituția familiei așezate pe temelii morale solide, creștine, la care se conformează și împlinesc responsabil și conștient legile morale, iubirea evanghelică a lui Hristos. „Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale“ (Psalm 118, 9). Iar cuvintele vin de la Dumnezeu, Care a dat profetului Moise Legea dumnezeiască, chintesența legii morale, model al relației, comuniunii omului cu Unicul și adevăratul Dumnezeu făcut cunoscut deplin de Hristos Care plinește această Lege, făcând din ea una a iubirii, a iubirii de Dumnezeu și de semeni. Mai mult, Legea divină, cuvintele lui Dumnezeu trebuie să devină și pentru tinerii de astăzi, iubiți de El în Hristos și Biserica Sa, ceea ce spune Psalmistul despre cuvintele și Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos în care locuiește trupește plinătatea dumnezeirii: „Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și de argint“ (Psalmul 118, 72). Cum se poate face aceasta? Prin educație teologică, experiență a rugăciunii, reflecție la frumusețea cosmică și umană în care transpare și strălucește frumusețea lui Dumnezeu când stăruim în viață morală, evanghelică, în curăția trupului, care este templu al Duhului Sfânt și în virtuțile teologale, credința, nădejdea și iubirea, care rodesc darurile spirituale, așa cum afirma Sfântul Pavel, „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curăție“ (Galateni 5, 22-23). Reversul nu poate fi decât întunericul, iadul pe care cei ce se fac instrumente ale răului, bine deghizați uneori în formatori de opinie, civism umanist, ce depărtează de Hristos le pot promova inconștient prin forțe ostile ce pot scăpa controlului și care pot irupe oricând în lumea fragilizată de riscul necredinței și al lepădării de Hristos. Sfântul Pavel vorbește și ne avertizează despre faptele trupului, evident ale omului păcătos și pătimaș, care sunt „adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri“ (Galateni 5, 19-21), acte evidente și promovate chiar de o așa-numită civilizație de consum ce prin reducționismul la efemer și exterior este înșelătoare, perfidă, deviantă de la idealul uman al omeniei, bunătății, desăvârșirii spirituale prin darul sfințeniei iluminatorii și îndumnezeitoare ce vine de la Hristos și comuniunea eclesială harică, sacramentală, căi spre Împărăția cea veșnică și fericită.
„De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului…“
Paginile filocalice, patristice, dar și filosofice și teologice ne oferă multiple și sugestive moduri pentru a urma calea lui Hristos spre desăvârșire. Astfel, Sfântul Isaia Pustnicul ne sfătuiește: „Deci deoarece avem, fraților, o astfel de milă a Lui și bogăția îndurărilor Lui, să ne ostenim din toată inima până suntem în trup – și e scurt timpul vieții noastre – și să luptăm ca să moștenim bucuria veșnică și negrăită. Căci de ne vom întoarce la cele dinapoi, vom fi ca tânărul care L-a întrebat pe Domnul Iisus Hristos cum se poate mântui și căruia i-a răspuns El: «Vinde toate câte le ai și le dă săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie» (Luca 18, 22), arătându-ne prin aceasta că mântuirea constă în a ne tăia voia proprie. Dar acela, auzind acestea, s-a întristat foarte și a plecat. Căci a aflat că nu este o osteneală atât de mare a da ale sale săracilor, ca a purta crucea. Pentru că a împărți ale sale săracilor este una din virtuți și o face omul pentru a purta crucea. Dar crucea este desființarea a tot păcatul și naște iubirea. Și fără iubire nu este nici cruce“. Sensul spiritual al crucii prin asumarea dăruirii pentru celălalt, pentru semenul nostru, este evident în mesajul Evangheliei și are valoare luminoasă, de frumusețe spirituală care singură sesizează, surprinde înțelegător pe celălalt din proximitatea mea întru care mă pot reflecta, oglindi prin actul de iubire și milostenie sufletească sau trupească.
Clement Alexandrinul, interpretând acest episod evanghelic, spune că „Domnului și Mântuitorului nostru I s-a pus cu drag o întrebare potrivită Lui. A fost întrebată Viața despre viață, Mântuitorul despre mântuire, Învățătorul despre cea mai importantă din învățăturile date de El, Adevărul despre adevărata nemurire, Cuvântul despre Cuvântul Tatălui, Desăvârșirea despre odihna cea desăvârșită, Nemurirea despre singura nemurire. A fost întrebat despre acelea pentru care S-a și pogorât din cer, despre acelea pe care le-a propovăduit, pe care le-a învățat, pe care le-a dat, ca să arate temeiul Evangheliei; că Evanghelia este dare a vieții veșnice“. Cu alte cuvinte, ceea ce ne învață Hristos și Biserica Sa este ceva pentru noi toți, nu ceva care nu ne privește sau ne este contrar firii și voinței noastre, dorinței noastre de afirmare și împlinire umană multidimensională. Dimpotrivă, prin și cu Hristos devenim, ne facem ceea ce trebuie să fim cu adevărat, oameni ce reflectăm în lume lumina și iubirea divină. Tot Clement Alexandrinul cu privire la sensul îndemnului Mântuitorului „Vinde toate câte ai“, într-o veritabilă lecție de economie de care ar trebui să se țină astăzi seama în contextul acumulării bogăției în mâna a puțini dintre semenii noștri doar de dragul bogăției și dorinței de afișare a luxului, de narcisism financiar, adică bani de dragul banilor fără legătura cu economia și viața reală a omului, spune că „Hristos nu-i poruncește, așa cum cu ușurință interpretează unii, să se lepede de averea pe care o avea, să se despartă de bani, ci să izgonească din sufletul său gândurile lui despre avuții, dragostea sa de avuții, excesiva sa poftă de bani, admirația și boala lui după avuții, grijile, spinii din viața de aici, care înăbușă sămânța vieții veșnice… Nu trebuie, dar, aruncate averile, pentru că ele pot fi de folos semenilor noștri. Averile sunt bunuri pe care le agonisești pentru tine, iar banii sunt bunuri ce îți sunt de folos; dar și averile, și banii sunt dați de Dumnezeu spre folosul oamenilor. Și averile, și banii stau la dispoziția omului, ca un material, ca o unealtă, pentru cei care știu să le folosească bine. Unealta, dacă o folosești pentru meseria pentru care e făcută, este o unealtă de meseriaș; dar dacă n-o întrebuințezi în meseria ei, atunci are parte de neștiința ta și n-are nici o vină dacă nu-i folosită unde trebuie. Tot așa și bogăția: este o unealtă. Poți să te folosești de ea în chip drept și atunci slujește dreptății; te folosești de ea în chip nedrept, atunci slujește nedreptății. Da, bogăția e făcută să slujească, nu să conducă“.
Și Sfântul Ioan Gură de Aur, cu darul său oratoric unic ce l-a făcut marele avocat al Bisericii lui Hristos, afirma că „nu prin ridicarea mâinilor suntem auziți. Întinde-ți mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor. De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, și Cel ce șade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o fără roadă, nimic n-ai câștigat“. Tot el afirmă în cuvintele sale memorabile că „de socotim comoară bogățiile pământești, stricătoare, ne lipim inima de ele și când ele s-au pierdut, am rămas cu inima goală. De aceea Iisus cere în diferite rânduri să ne dezlipim de bunurile pământești pentru mărgăritarul nepieritor sau pentru comoara Împărăției cerurilor (Matei 13, 41-46). Dar dezlipirea de aceste bogății e de cel mai mare folos când le vindem și facem cu prețul lor milostenie.
Cine urmează lui Hristos renunță la sine și la slava lumii
Cu cât dăm mai mult, cu atât ne adunăm mai multe bunuri în Împărăție, până ajung o mare comoară. Dar nu a inimii în izolare, ci a inimii mereu inundate de undele dragostei celor cărora le-am arătat dragostea și mila“. Aceste cuvinte sunt deosebit de actuale astăzi în contextul polarizării excesive a bogăției și sărăciei și al pericolului mondial a ceea ce se numește „revoluția săracilor“. Aceasta o exprimă Iisus prin sfatul pe care îl dă dregătorului bogat, căruia îi spune că va intra în viața veșnică de va păzi poruncile, dar comoară în ceruri își va câștiga de va vinde averea sa și o va împărți săracilor și va urma Lui, imitându-L și propovăduindu-L pe El. Nu se poate urma lui Hristos fără să se facă milostenie cu săracii, nici milă față de cei săraci nu poate avea cineva dacă nu ia putere pentru aceasta din dorința de a urma lui Hristos. Și numai urmând lui Hristos se dobândește Împărăția, sau Împărăția e una cu Hristos. El este comoara nepieritoare pentru că e izvorul iubirii către noi și a iubirii noastre către oameni. Și ca atare, este însăși viața sufletului. De aceea, cine nu-I urmează Lui își pierde sufletul (Matei 16, 24-27). „Trebuie să părăsim totul ca să Îl dobândim pe El: dacă iubim încă altceva, sau chiar pe noi prea mult, nu-L putem câștiga pe El prin iubirea totală și deci nici viața noastră veșnică.“ (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, p. 111).
Sunt de luat în considerație și reflecțiile lui Michel Henry: „Dacă Hristos Se înscrie în relația interioară a omului cu Dumnezeu până acolo încât să Se identifice cu ea, definind astfel calea care duce spre Împărăție, înseamnă că fiecare din cei care caută această Împărăție trebuie să-L urmeze. Aceștia trebuie să-L urmeze și să renunțe pentru aceasta la viața lor, la plăcerile și slava lumii, să accepte suferința inclusă în această renunțare – suferință al cărei misterios exemplu îl oferă însăși existența lui Hristos“.
Concluzia evidentă a evenimentului întâlnirii și convorbirii lui Hristos cu tânărul bogat este aceea ca prin cele din lume folosite rezonabil și rațional să ne ridicăm eliberați de grija lumii spre Dumnezeu prin agonisirea comorii nestricate pentru veșnicia cea fericită a Împărăției cerurilor.
(Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ziarul Lumina)