Bobiță Dylan, Cărtărescu și Adrian Păunescu

Am avut mari emoții în zilele acestea și mai am încă, gândindu-mă că nefericitul Cărtărescu își va pierde mințile și va face o prostie mare cât el. Într-adevăr, atribuirea Nobelului literar lui Bobiță Dylan, el a luat-o ca pe o ofensă la propria persoană. Ce obrăznicie, auzi matale! În loc să-i deie lui trofeul, să i-l deie americanului creț la păr și melodios la chitară și muzicuță.
În România, nu e premiu pe care să nu-l ia Mircică al nost’. Acuși va lua și premiul de la „Galele Timpului”, sforile sunt deja trase. Pe plan internațional, grație echipei de securiști care-l împinge din spate, iarăși culege ca un cosaș harnic o recoltă bogată. Hambarul îi e plin de premii.
Doar cu Nobelul i se înfundă. Nobelul e ca o gagică frumoasă, dar capricioasă, care rămâne țeapănă la preludiile lui. De necaz, Cărtărescu își așază testiculele pe o nicovală și le pocnește cu un ciocan. Asta nu mai e viață!
Că premierea lui Bobiță cu Nobelul literar e nepotrivită, se vede clar ca lumina zilei. Poet, chitarist și gurist pălit de geniu taman în moalele capului, Dylan – pe numele său din buletin Robert Zimmerman -, se dă scriitor, dar nu e. E cântăreț de geniu, chiar dacă are o voce care te zgârâie pe nervi, dar nu și poet. Până și Adrian Păunescu are versuri mai reușite.
Dar mă bucur că a fost premiat. Altfel, nu l-aș fi văzut pe Cărtărescu gata să pleznească la rânză. Las’ să vadă și el ce simt ceilalți scriitori români, când apare unul fără valoare, dar extraordinar de pilos.
Să mai amintim că Bobiță Dylan este evreu și că și-a luat pseudonimul de la poetul galez Dylan Thomas. O pleașcă de pseudonim, fiindcă abia ăla era poet în adevăratul sens al cuvântului, posesor al unei faime violente, agonisite însă mai mult prin cârciumi, decât prin biblioteci.
Dylan Thomas era un poet adevărat. Bobiță Dylan, nu. Cărtărescu, nici atât. Mai curând Păunescu.