Boala postmodernismului

Socotesc că pentru nimeni nu mai este un secret faptul că trăim într‑o epocă în care se tinde din ce în ce mai mult să se opereze cu o axiologie așa‑zis post-creștină. De pildă, pentru lumea modernă, afirmarea unui Dumnezeu unic și Creator atoate, deosebirea între ceea ce este sfânt și profan, moral și imoral, adevăr și minciună nu mai funcționează, așa cum se întâmpla în societatea tradițională, și nici nu mai pare că ar prezenta vreun interes major, cel puțin la nivel ideologic și mediatic. Există însă o distincție care a căpătat o deosebită însemnătate în contemporaneitate, anume aceea dintre boală și sănătate, fie că e vorba de cea trupească, fie de cea sufletească. Nu mă refer aici la dorința simplă a omului de a‑și rezolva anumite probleme de sănătate pentru a‑și putea continua munca și traiul în limite normale. Ci la teoria sănătății ca scop central al vieții, la acea atitudine generalizată care provine din dorința prezervării prin orice mijloace a vitalității trupului, pentru a‑l putea exploata un timp nelimitat, de s‑ar putea. Premisele acestei orientări s‑au ivit, după cum se pare, dintr‑un atașament aproape exclusiv de lumea simțurilor, care își are pricina în necredință și în frica de sfârșitul vieții pământești.
De aceea, sănătatea fizică tinde să devină azi un principiu al existenței, supraordonat chiar credinței într‑un Creator al omului. Parcă toată înțelepciunea milenară a lumii este mobilizată pentru buna funcționare a trupului și pentru dobândirea stării de confort psihic. Dar, ceea ce‑i surprinzător în acest mediu bulversat ideologic, care se detașează de credința într‑un Principiu ordonator, este faptul că promovează anumite metode de menținere a sănătății în care se face uz inclusiv de credința într‑un oarecare dumnezeu, în oarecari practici religioase sau chiar magice, numai și numai dacă acestea slujesc la câștigarea sănătății trupești, sau a „stării de bine”.
Scrutând cu luare aminte acest curent, creștinul poate fără efort să sesizeze în modernism, prin prisma caracteristicilor amintite, o societate a idolilor în expansiune, între care sănătatea fizică este unul dintre ei. Dar idolii, de orice natură ar fi ei, îl slăbănogesc pe om, deși par a‑l ajuta. Asistăm astăzi la o adevărată manie a preîntâmpinării bolii și a căutării de formule terapeutice uzitând de orice mijloace, fapt ce a condus la o întreagă filosofie a profilaxiei, precum și la o știință a analizării nanometrice a tuturor indicatorilor și parametrilor posibili ai bolilor. Totuși, efectul acestei filosofii se dovedește a fi cu totul altul decât cel scontat, întrucât se constată că acordarea unei credințe necondiționate analizelor și terapiilor în cel mai bun caz îi pot ocupa omului cu succes mai tot timpul existenței pământești, cel puțin la nivelul gândurilor, iar în cel mai rău îi pot afecta chiar sănătatea mentală. Pentru că ceea ce se ignoră în cadrul acestei mentalități obsedate de sănătate este tocmai existența unei foarte subțiri legături între suflet și trup și de aceea între gânduri și boală, respectiv sănătate. Din această perspectivă ar trebui abordată și înțeleasă boala. Întrucât așa cum obișnuia să le spună Sfântul nostru contemporan Paisie Aghioritul celor care veneau să‑i ceară sfatul, oamenii se îmbolnăvesc astăzi din pricina gândurilor. Ba chiar „din pricina gândurilor celor multe și omul sănătos se netrebnicește” (Paisie Aghioritul, Trezirea duhovnicească, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 21). Aceasta este de fapt ceea ce numim noi astăzi stres, adică indicele unei civilizații bolnave, al unei societăți întemeiate pe idei și atitudini greșite. Și, de parcă grijile vieții de zi cu zi nu ar fi de ajuns ca să fim inundați de gânduri, mai împletim și noi în momentele de răgaz, dacă vedem că ne doare ceva sau am ostenit: „Nu cumva oi avea cutare boală?!”. Iată un exemplu simptomatic de atitudine care l‑a făcut pe același Părinte să afirme:
„Boală mare este a crede cineva în gândul său că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente și în cele din urmă se îmbolnăvește, deși este sănătos” (Trezirea duhovnicească, p. 50).
Astfel, spre uimirea unora, se vădește, în virtutea unității psihosomatice a făpturii umane, că mai mult poate folosi pentru sănătatea trupului gândul încrezător în pronia lui Dumnezeu și paza de jocurile închipuirii, decât îndeletnicirea exclusivă cu îmbunătățirea stării somatice.
(Sursa: Ziarul Lumina)