Nici boala care, în cele din urmă, ar fi curmat zilele poetului nu putem afirma că-i deasupra oricărei îndoieli. Am scris pe larg despre toate acestea în volumele „Printre cărți” (2009), „Printre alte cărți” (2012), „Căminarul” (2012), așa că nu mai revin; incitat de apariția ediției a II-a a lucrării lui N. Georgescu, încerc doar să aduc unele posibile completări și să semnalez alte izvoare ce merită cercetate. Mai întâi, o surpriză: N. Georgescu, unul dintre acerbii susținători ai teoriei asasinării lui Eminescu, nu mai pomenește nici în treacăt despre odiosul complot. Nici luesul nu mai pare a fi contestat, ca și „întunecarea” poetului. Alienarea fusese tratată ca „basnă” de eminescologi improvizați, cărora le putem acorda o singură circumstanță atenuantă: prin acreditarea posturii de victimă inocentă a unui asasinat murdar, poetul ar fi absolvit de apăsarea diagnosticului considerat infamant, totul echivalând cu o „curățire” biografică reparatorie și aducătoare, indirect, a unui plus de aură.
Numai că istoria este istorie; n-o putem răsuci și coafa după cum ni-i voia. Ne place, nu ne place, așa a fost odată. Boala era prea lumească pentru a o asocia cu un destin atins de aripa geniului, dar făcea ravagii în epocă, trecându-și în catastife nume ilustre (am dat undeva și peste menționarea lui A.D. Xenopol…). Aron Densușianu a arătat primul către „Dulcea mamă”: „Eminescu s-a născut din mamă bolnăvicioasă, care și-a transmis germenii de boală mai la toți copiii, din care doi deja mai înainte înebunise(ră) și unul s-a sinucis”. La fel va proceda și Călinescu, fără a preciza, totuși, clar, maladia. Am atras atenția, chiar în această rubrică mai întâi, asupra „Amintirilor fugare despre M. Eminescu”, datorate Mittei Kremnitz (1883), cea căreia poetul îi dedica bijuteria „Atât de fragedă” („… Abia atingi covorul moale / Mătasea sună sub picior / Și de la creștet pân-la poale / Plutești ca visul de ușor…”).
În vol. IV al „Studiilor și documentelor literare” publicate de I.E. Torouțiu în 1933, la pag. 38, Mitte vorbește despre Căminarul Eminovici, aflat o vreme în tratamentul soțului ei, doctorul Kremnitz, fără însă a aminti diagnosticul. Mult mai deslușit se exprimă în celălalt capăt al frazei: „grozava boală de care murise și mama și fratele său mai mare”. Sunt mărturii ale contemporanilor, peste care nu-i cu putință a se trece. Eminescu a fost tratat potrivit (ne)științei medicinii de atunci, cu… mercur și pucioasă, în doze enorme și-n pofida dezavuărilor emise în scris de onorabile comisii medicale. Artizanul tratamentului a fost doctorul botoșănean Francisc Isac (scris și Iszac).
Unele voci stridente (G. Funar) n-au ezitat să vadă în prestația (devotată, totuși!) lui Isac decât o dovadă a… uciderii lui Eminescu de evreime!! Și în această direcție ar fi de indicat câteva izvoare neluate în seamă, cum ar fi cartea lui V. Șardin „Din trecutul Botoșanilor” (există, acolo, și o fotografie a lui Isac), dar mai ales scrisoarea lui Tiberiu Crudu, fostul director al Școlii Normale din Botoșani, care răspunde unor întrebări ale aceluiași I.E. Torouțiu („îmboldiți de curiozitatea de a afla mai multe (…) despre acest om cu rare calități, care a oferit gratuit, ani la rând, asistența sa lui Eminescu și i-a alinat, cel puțin pentru câtva timp, suferințele, ne-am adresat în mai multe părți…”).
Ei bine, portretul doctorului „asasin” arată cât se poate de… onorabil. Francisc Isac s-a născut la Lemberg în 1827, a urmat medicina la Viena, și-a dat un doctorat în Germania. În 1863 era medic primar la spitalul din Botoșani. În timpul războiului din 1877 înființează un spital de front, drept pentru care a fost și decorat: „Un om de societate, bun la inimă, bun medic, foarte îndatoritor. A murit sărac”, în 1907. Așadar, o persoană deloc malefică și nici într-un caz mânată de rele intenții. A încercat să aplice singurul tratament recomandat de știința medicală a veacului (adevăratul remediu avea să se descopere în 1908). Sunt amănunte ce pot lumina cât de cât cotloane din nefericita existență lumească a „Luceafărului” și nu putem încheia decât citând dintr-un text al lui George Potra: „Să judecăm arborele după fructele sale. Ori că ar fi fost Eminescu predispus prin nașterea sa la alienațiune mintală (…) el a fost un geniu pe care toți îl admirăm și înaintea memoriei căruia toți ne închinăm.”
