A fost mai întâi, prin primăvară, anunțul lui Bobby Stroe, conform căruia anul acesta urma să ni-l reamintim pe Fane cu ceva întârziere, adică la sfârșit de iunie în loc de mijlocul lui mai, chestie pe deplin salutară: urma să nu tremurăm pe malul gârlei, ca-n 2015, ori să ne temem de ploi, ca anul trecut, când s-a desfășurat prima ediție din multele, speram, din zona Cetății, amplasament ideal pentru așa ceva. Mai apoi, am ajuns să ne temem de… invers, adică de codul roșu de caniculă. Una peste alta, anul ăsta vremea a ținut cu noi, parcă n-a fost chiar așa de cald, și nici ploaia n-a început (doi stropi, dar a fost totuși ploaie!) decât la 10 minute după ultima notă a lui Matt Schofield, fenomenalul bluesman englez, inclus în British Blues Hall of Fame și desemnat cel mai bun chitarist englez de blues în anii 2010, 2011 și 2012. Iar când zici blues și Anglia, zici tot, adică și Clapton, și Page, și Jeff Beck, și Mayall. Ei bine, băiatul ăsta blond, pe lângă chitara cu care face vrăji, mai are și o voce de te ia cu fiori, per ansamblu amintind însă de altcineva, chestie pe care am spus-o mai multora dintre cei prezenți acolo. Adică mie mi-a creat impresia că dacă-l trezești brusc noaptea, pe la 3 jum’ate, și-l întrebi pe neașteptate cum îl cheamă, răspunsul vine fără ezitare: Johnny Winter! Îi lipsesc doar câțiva centimetri, parcă, în înălțime, și albinismul. Am zis, așadar, încă de la început, că dacă e ceva absolut memorabil la ediția din acest an, atunci este acest fantastic Matt Schofield Trio… de 4! Că pe lângă ce scrie pe site-ul lui oficial, a mai apărut un al 4-lea muzician, zău că nu știu care. Sigur e că pe mine m-a impresionat toboșarul, un puștan italian, Alessandro Cinelli, dacă nu mă înșel. Dacă am început cu primul cap de afiș, atunci să mai spunem că a existat unul și din bătătura noastră, A. G. Weinberger, prezent pentru prima oară la Festival, dar cu treabă multă: în prima seară, la Oscar Wilde, și-a lansat volumul și a susținut un recital alături de Vali Răcilă, pentru ca a doua zi, pe 1 iulie, să încheie prima din cele două seri de la Cetate cu un recital de reală virtuozitate, alături de el pe scenă fiind prezent și un alt excepțional muzician, basistul Virgil Popescu, despre care oricâte s-ar spune nu ar fi destul. Iar Blues Con-Fusion nu poate exista nici fără alte două personaje devenite brand-uri ale acestuia: în primul rând, Joe Rusi, alături de care de data asta n-au fost doar cei doi norvegieni (abonați și ei la prezența aici), ci și un keyboard-ist din București, pe deplin integrat în sound-ul grupului, precum și Rareș Totu, venit cu grupul Trans Express. Dacă tot veni vorba de Joe Rusi, am remarcat că „Oh, Well”-ul cu care încheie cântările era până acum upgradat de la un an la altul. De data asta, l-a îmbunătățit la interval de o lună, cât a trecut de la precedenta cântare, a lui și a lui Totu, produsă la Universitate. A revenit și Marius Dobra, pe care e clar că-l iubim cu toții cam cât ne iubește și el, și nu pot să nu deconspir aici faptul că băncile pe care am stat cu toții erau produse și donate de însuși Marius Dobra! Prezent pentru prima oară aici, trio-ul Axis Bând a fost realmente încântător, cu un chitarist, Silviu, care cred că e convins că pe tatăl lui îl chema Jimi Hendrix, iar pe mama tot așa! În sfârșit, dar nu în cele din urmă, trebuie salutată prezența copiluțului-minune Andrei Cerbu, alături de grupul său, Crossroads. În permanent progres, Andrei nu s-a dat în lături nici de la „Voodoo Chile”, nici de la „Pride and Joy” ori „Sweet Home Chicago”, ceea ce arată și deschidere, și dorința de evoluție. Cred că ar fi o bucurie generală dacă îl vom revedea și la anul… și la mulți ani! Cronica întregului eveniment ar fi incompletă dacă nu am menționa și că în prima seară am avut parte de un recital absolut neașteptat, comis de Bobby Stroe (muzicuță) și Dan Munteanu, pe care de asemenea ne-am bucura să-i revedem. Oricând. Și, desigur, la anul, că doar n-o fi fost asta ultima ediție! Mulțumim, Bobby Stroe.
