Blackout!

SUA/CANADA: Blackout! Sosisem la Atena în 1967: stare de urgență, sânge, tancuri în stradă, magazine incendiate, gaze lacrimogene: se declanșase revolta coloneilor. Am ajuns la Paris în 1968: stare de urgență, mașini răsturnate, vitrine sparte, sânge, gaze lacrimogene – începuse revolta studențească. Din nou la Atena, în 1974: stare de urgență, tancuri în stradă, sânge, gaze lacrimogene: de astă dată erau dați jos coloneii. Oi fi piază rea, venirea mea aduce necazuri? Atenție, săptămâna viitoare plec în Egipt!
Abia ajuns în SUA, în seara zilei în care voiam să trec în Canada pe la Niagara, lipseau tancurile, dar era mai rău ca pe front: blackout în aproape toată America de Nord! Europeni fiind, nu numai că nu știm, dar nici nu ne închipuim ce poate însemna un blackout, adică pană generală de electricitate – mai ales când se-ntâmplă concomitent în două mari țări învecinate (firește, fiecare a dat vina pe celălalt!). Se mai întrerupe curentul și pe la noi, o oră, șapte, zece, pe-o stradă, într-un cartier, într-un sat; imaginați-vă ce-ar fi dacă toată țara s-ar cufunda subit în întuneric, ar amuți radiourile și televizoarele, trenurile s-ar bloca pe unde s-au nimerit, metroul înțepenește în tuneluri, avioanele nu mai au cum nici decola, nici ateriza, mii de oameni ar rămâne sinistrați în lifturi, nici un mecanism electric, începând cu stopurile de pe stradă și terminând cu bancomatele și seifurile bancare, n-ar mai funcționa. Inclusiv releele rețelei de telefonie mobilă (bezna nici n-o mai pun la socoteală, ca și decesul aparatelor de aer condiționat).
Și computerele de la punctul de frontieră Niagara erau inutilizabile, așa că a trebuit să aștept ore-n șir, amuzându-mă doar de vânzoleala lanternelor sus, la Cazinou (unde se dereglase totul și nu știu cum aveau s-o scoată la capăt, până la urmă, crupierii) și de lamentațiile în arabă ale celor doi vopsitori obligați să rămână până dimineața agățați în cușca lor undeva, pe un turn în construcție. Alături, susura Niagara. Susura, nu tuna, fiindcă, noaptea, cascada este minusculă, apa fiind redirecționată către turbinele hidrocentralei. Ziua, spectacol pentru turiști, noaptea, la muncă!
Interesant este, însă, cum a traversat populația blackoutul. Am aflat a doua zi, când s-au dezmorțit telefoanele. Mesajul rubedeniilor din Toronto: „Toată lumea încerca să plece către casă. Nu funcționa nici un stop. Dar nimeni nu claxona, toți au rămas calmi. După un timp, am văzut și simpli cetățeni, voluntari, instalați în mijlocul intersecțiilor și dirijând circulația; culmea este că, ascultători, toți șoferii le urmau indicațiile. Acasă, băieții (o familie de albanezi) care-mi sudau grilajul balconului de etajul 15 au găsit soluția să câștige ceva timp: raza farului din Port Credit, cu sursă proprie de alimentare, trecea din 30 în 30 de secunde peste fațada blocului; în acele scurte răgazuri, sudau și ei…”
Din New York, M.L. îmi scrie: „Vedeam cum, prin niște ieșiri de urgență erau scoși călătorii metroului. Sute și sute de oameni erau așezați pe scările din stații – cu toții, cât se poate de calmi, deși prima bănuială era aceea a unui act terorist și, până atunci, sumedenie de romane, filme și seriale de televiziune au stors până la ultima picătură de horror tema blackoutului. Imediat (formidabili, americanii! – n.m.) serviciile de urgență au deschis, aproape la fiecare colț de stradă, puncte de distribuire gratuită a mâncării calde. Poliția, alte forțe de ordine, pompierii, salvările, patrulau fără încetare. Au rămas oameni blocați pe stradă până în zori și nu s-a înregistrat nici un eveniment neplăcut. O singură bucurie: de astă dată, toate parcările au fost gratuite. Autobuzele introduse imediat spre a suplini parcursul metroului n-aveau cum face față; stația din Times Sq. era plină-ochi. Mașinile particulare opreau unde erau mai mulți oameni pe trotuar, șoferii anunțau către ce cartier se îndreaptă și erau luați, evident, gratis, călătorii către destinațiile respective. Adevărată lecție de civism!”
În fine, un e-mail din Ottawa (de la S.R.): „ghinionul meu: tocmai mă aflam la frizer și mă spălam pe cap. Am rămas cu clăbucii încă vreun ceas, fiindcă și prosoapele trebuiau eliberate din aparatele ce le dezinfectează electronic. Proprietarul restaurantului de vizavi ne-a invitat la un picnic în stradă, fiindcă oricum i se strica mâncarea din frigidere. Lumea făcea haz de necaz – și cam asta a fost tot.”
Mă-ntreb ce ar fi fost la noi.