Bisericile din lemn

Monumentele cele mai caracteristice pentru arhitectura religioasă a românilor transilvăneni sunt bisericile de lemn. Foarte numeroase în toată regiunea munților și mai ales în Maramureș și Crișana, ele preced arhitectura de zid și de piatră, deși, dată fiind lipsa de rezistență a materialului lemnos, din care sunt făcute nu ni s-au putut păstra exemplare prea vechi (despre una din bisericile din Ieud-Maramureș se pretinde că ar fi din anul 1364, iar o biserică din Apșa de Mijloc ar fi fost construită la anul 1400, deși exemplarele cele mai vechi, sigur datate, provin din secolele XVII și XVIII), Construite de obicei pe coline care domină satele și împrejurimile, bisericile acestea se ridică pe o temelie (un soclu) din pietre sau pe tălpi groase din lemnul cel mai durabil (stejar, tisă). Ceea ce deosebește bisericile de lemn transilvănene de cele din alte părți ale țării și constituie punctul de greutate al artei lor constructive este turnul-clopotniță ridicat peste pronaos. De o înălțime considerabilă în raport cu restul edificiului, el țâșnește deasupra acoperișului ca un adevărat turn de catedrală gotică, dând părții superioare a bisericilor un aer exotic.
O ornamentație sculpturală bogată, variată și lucrată cu îndemânare, îmbracă, la multe din bisericile transilvănene de lemn, capetele grinzilor care susțin acoperișul, stâlpii și cosoroaba pridvorului, chenarele de uși (portalurile) și ferestre, nervurile bolților (imitând pe cele de piatră ale bisericilor gotice) cu crestături minunate și motive populare de veche tradiție (forme geometrice, flori sau stele încercuite, ramuri, motivul solar, roza vânturilor, rozete, șarpele, frânghia răsucită) sau împrumutate din arta mai nouă a bisericilor de piatră (frunză de viță, frunză și vrejul de acant, laleaua ș.a.).
Putându-se demonta și reface ușor, unele biserici din lemn au fost transportate din locul de baștină în alte părți (că cele refăcute de Patriarhul Justinian la Techirghiol, la Dragoslavele și la Suești-Cermegești). Trei au fost aduse în Muzeul Satului din București, ca exemplare ale artei arhitectonice populare (una din Dragomirești-Maramureș, 1727, alta din Răpciuni-Moldova, 1773, și alta din Turea, județul Cluj, sec. XVIII).