La mijlocul secolului al 12-lea, Regele Geza al II-lea al Ungariei cheamă peste 2500 de coloniști germani să dezvolte și să apere zona de sud-est a Transilvaniei (țara de dincolo de păduri), un podiș roditor înconjurat de munții Carpați, aflat pe teritoriul României de azi. Aceștia au reprezentat primul val de coloniști germani care s-au stabilit aici, punând bazele comunităților săsești.
Cam în același timp își fac apariția și Cavalerii Teutoni, alungați din Tara Sfântă după recucerirea Palestinei de către arabi. Ordinul francez al Călugărilor Cistercieni construiește două mănăstiri, care vor influența puternic arhitectura unor biserici săsești. Un document emis în 1224 de către regele Andrei al II-lea, numit „scrisoarea de aur a libertății” sau „Andreaneus”, le-a dat coloniștilor anumite drepturi și privilegii care le asigurau autonomia și au influențat în mod semnificativ dezvoltarea satelor.
Bisericile au ocupat de la început un rol important în cadrul noilor comunități, care au reușit să-și construiască strictul necesar începerii unei vieți noi, zonele astfel populate cunoscând o puternică dezvoltare socială și comercială într-o perioadă relativ scurtă de timp. Pământurile roditoare ale Transilvaniei au atras însă, prin poziționarea între Orient și Occident, numeroși cuceritori.
Pe la mijlocul secolului al XII-lea așezările săsești au fost în mod repetat devastate în timpul invaziilor mongole. Sașii își aleg ca ultim refugiu clădirea bisericii, anticipând cuvintele lui Luther: „Numele domnului este pavăză”.
În biserică, omul medieval se simțea protejat de către divinitate. Printr-un decret papal emis de Papa Nicolae al II-lea, oamenii urmăriți de autorități, criminalii și rău-platnicii puteau fi adăpostiți în biserici, iar dacă cineva se folosea de forță pentru a intra în biserică era excomunicat. Acesta este motivul pentru care biserica era considerată un refugiu de maximă securitate.
Bisericile revin la rolul exclusiv religios, abia 5 secole mai târziu, după ultima invazie otomană din 1788. În ciuda tuturor vicisitudinilor, spiritul de buni meșteșugari și gospodari al sașilor îi ajută să se dezvolte în continuare din punct de vedere politic și economic. Satele prosperă, tinerii sunt adeseori trimiși la studii în Occident, astfel încât comunitățile sunt la curent cu ultimele descoperiri științifice.
Tulburările celui de-al II-lea Război mondial cutremură întreaga Europă, marcând și începutul sfârșitului a peste 800 de ani de istorie a comunităților săsești din Transilvania.
Numărul sașilor scade continuu, ca urmare a deportărilor postbelice și a numeroaselor emigrări, determinate de condițiile vitrege ale regimului comunist, sașii având permisiunea de a părăsi țara, datorită unui acord încheiat cu Germania. Deschiderea granițelor în 1989 în urma abolirii dictaturii Ceaușescu, constituie ultimul act al exodului săsesc.
Emigrările masive în Germania lasă în urmă doar o mână de bătrâni sași, care se străduiesc să îngrijească bisericile și patrimoniul acestora. Cei plecați încearcă și ei să ajute, dar dificultățile și distanța sunt deseori greu de depășit. Cu mici excepții, majoritatea bisericilor fortificate intră încet în paragină, o parte din obiectele de cult ajungând pe mâna hoților sau a vânzătorilor de antichități.
Bătrânii satului povestesc călătorilor despre vremurile de glorie ale acestui popor pe cale de dispariție. 7 din cele peste 150 de biserici săsești se află pe lista patrimoniului mondial UNESCO. În prezent, câteva organizații încearcă renovarea unora dintre biserici, pentru a salva de la uitare rămășițele culturii săsești.
(www.biserici-fortificate.com)