Biserica – Vitezda tămăduirii noastre

în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.” (Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15)
Lecturile biblice pe care Biserica le-a rânduit în perioada pascală sunt texte din Evanghelia după Ioan și din cartea Faptele Apostolilor. Acestea s-au rânduit întrucât, așa precum Apostolii au petrecut cu Hristos Domnul 40 de zile după Înviere „vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3), tot astfel credincioșii creștini petrec perioada pascală învățați fiind de Domnul prin Cuvântul Său.
Duminicile care punctează perioada pascală sunt tot atâtea popasuri în care prin diferitele pericope biblice suntem invitați să contemplăm taina iconomiei mântuirii și astfel, pregătiți duhovnicește, să ne putem asuma la modul cel mai profund roadele preamăririi lui Hristos prin Pătimiri și Înviere, și anume, primirea Duhului Sfânt și viața în Hristos.
Denumiri și localizare arheologică
Scăldătoarea Vitezda, localizată în Ierusalim aproape de Poarta Oilor (Ioan 5, 2), în partea de nord a Templului, nu apare cu acest nume în Vechiul Testament. Exegeții identifică scăldătoarea sub numele de „canalul lacului celui de sus” (Isaia 7, 3; IV Regi 18, 17). Vitezda (care înseamnă „casa sau locul milei”) era locul unde erau spălate oile care erau mai apoi sacrificate potrivit ritualurilor de jertfire din Vechiul Testament. Săpăturile arheologice au excavat ruinele a două bazine mari din perioada precreștină, însă locul exact al celor „cinci pridvoare” este încă disputat. Dacă unul din bazine era folosit la spălarea oilor, celălalt era foarte probabil cel menționat în Evanghelie, deoarece exista o veche tradiție cu privire la efectele terapeutice ale acestei ape, efecte puse în legătură cu pogorârea în ape „din când în când” a unui înger.
„Doamne, nu am om”
În acest loc, Evanghelistul Ioan ne spune că Mântuitorul întâlnește un paralitic care își purta de 38 de ani neputința și care aștepta un moment prielnic pentru vindecarea sa. La plângerea acestuia cum că „nu are om care să-l arunce în scăldătoare”, Hristos îi poruncește să-și ia patul și să plece, cu alte cuvinte, îi spune că este tămăduit.
Boala și singurătatea sunt cele două rele de care îl izbăvește Hristos pe slăbănog. Boala și moartea au intrat în viața omului ca urmare a păcatului (Romani 6, 23). De multe ori, și singurătatea este efectul păcatului, al egoismului și al autonomizării. Evanghelia ne învață că omul sănătos este cel în comuniune cu ceilalți. Atunci când Hristos îl vindecă pe slăbănog, îl repune și în comuniune cu ceilalți. Biserica ne învață că, oricât de bolnavi și de singuri am fi, Hristos Domnul nu numai că știe de noi și ne însoțește permanent, ci mai ales ne poate tămădui. Doar legătura cu Hristos în Biserica Sa poate vindeca deplin omul afectat de păcat și de singurătate.
„Voiești să te faci sănătos?”
Întrebarea pusă de Hristos slăbănogului și care precedă vindecarea acestuia subliniază participarea noastră în procesul tămăduirii sufletești și trupești. Biserica nu este un spațiu al magiei și al superstiției, ci este locul unde răspundem chemării divine. În măsura răspunsului nostru pozitiv, Hristos operează tămăduirea noastră. De aceea, mântuirea este sinergie, împreună-lucrare conștientă și consecventă cu Dumnezeu.
Îndemnul de după vindecare este și el foarte important pentru a înțelege lucrarea lui Hristos în Biserica Sa. Deși există o ciclicitate în comemorarea liturgică a evenimentelor hristice în fiecare an, viața duhovnicească urmărește un traseu permanent ascendent. Cu alte cuvinte, iertarea și tămăduirea pe care o primim în Biserică prin Sfintele Taine nu trebuie înțelese ca acte de care ai nevoie din când în când pentru a putea merge mai departe și apoi a reveni la vechile păcate, ci ca o permanentă creștere și înălțare spre măsura „bărbatului desăvârșit” după modelul lui Hristos (Efeseni 4, 13).
Biserica, locul unei permanente Cincizecimi
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că pogorârea îngerului se făcea în preajma sărbătorii iudaice a Cincizecimii – care comemora, potrivit tradiției iudaice, pogorârea îngerilor prin care s-a dat Legea pe Sinai. Însă, în Biserică, darul tămăduirii îl avem permanent în Hristos Domnul – „Doctorul sufletelor și al trupurilor” prin excelență. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare afirma că Biserica este „spital duhovnicesc”, scopul vieții eclesiale fiind așadar tămăduirea noastră. Cele cinci pridvoare simbolizează cele cinci simțuri prin care de multe ori ne raportăm în chip nepotrivit la cele din jur și care sunt tămăduite în Hristos. Cei 38 de ani reprezintă, potrivit Sfântului Chiril, nedeplinătatea Legii (40 fiind numărul deplin) – simbol al nedesăvârșirii acesteia și al finalității ei în Hristos. Așadar, vindecarea de la Vitezda ne arată că harul lui Dumnezeu lucra doar „ca arvună” în Vechiul Testament și că el este lucrător permanent în Biserică, unde trăim o permanentă Cincizecime. Așadar, parafrazând tâlcuirile patristice, am putea spune: „Nu ai om, dar ai Dumnezeu, nu ai scăldătoare, dar ai Biserica – unde Hristos este izvorul nesecat al tămăduirilor”
(Pr. Lect. Dr. Marian Vild, Ziarul Lumina)