Biserica și cultura, cultura și biserica

Primul sentiment pe care ți-l poate da vizionarea unui concert de muzică clasică într-o catedrală, precum catedrala Sf. Ștefan din Viena, este acela că omul a desacralizat absolut total valoarea și simbolismul atât de adânc al Bisericii, de vreme ce cu toții credem că biserica este „casa lui Dumnezeu”, locul unde fiecare încercăm să ne „conectăm” sufletul, mintea și trupul cu cele ale divinului, unde umanul se împletește prin rugăciune cu cele spirituale.
Ai avea inițial sentimentul că această lume Occidentală, pe care majoritatea o respinge, dar de unde, de ce să nu recunoaștem, preluăm adeseori sursa financiară și nu numai, se află într-un impas major, într-un impas al „necrozării” și al „descompunerii” sub impulsul dat de diferite dictoane specifice lumii occidentale.
De fapt, din această observație se poate observa și o realitate care ne înconjoară pas cu pas, realitate pe care o identific ca o boală cronică a creștinismului ortodox.
Tot timpul vedem pe ceilalți ca cei care nu au ajuns încă la valoarea noastră, dar uitând și noi de fapt de propria noastră valoare, de frumusețea Ortodoxiei și de ce nu, de marea sa iubire. Nu intru în detalii cu alte exemple, pentru a nu-l obosi pe cititor.
Care este miza prezentei opinii? Vreau să arăt că spațiul Occidental promovează cultura chiar și prin intermediul Bisericii, și pornind de la această opinie, să arătăm că și noi am putea înțelege mai bine, ba chiar am putea pune mai mult accent și pe acest aspect al Bisericii, de a fi și o propovăduitoare a culturii. Însă ce fel de cultură?
„Definiții” ale Bisericii
Biserica poate fi adeseori înțeleasă numai din perspectiva definițiilor cu care deja ne-am obișnuit.
Așadar, Biserica este „spațiul sacralității” unde omul se întâlnește cu Dumnezeu, este spațiul rugăciunii și „casă a lui Dumnezeu”, loc al primirii Trupului și Sângelui lui Hristos, ca merinde pentru viața de veci.
Dar Biserica nu cred că trebuie să fie privită numai printr-o asemenea definiție, deși cea mai simplă definiție care-i poate fi dată este cea de „sinaxă a oamenilor uniți în Duhul Sfânt”, conform imaginilor neo-testamentare. Biserica nu reprezintă numai un spațiu liturgic, sacru, ci și un spațiu în care cuvântul Domnului se aude mereu, este mereu propovăduit și în care, fiecare Duminică este o pătrundere în taina și misterul Învierii lui Hristos. Așadar, Biserica trebuie să nu își uite rolul liturgic, sacramental, dar nici pe cel cultural pe care l-a avut de-a lungul timpului, acela de a fi și transmițătoare a unei culturi, care nu s-a îndepărtat de realitățile umane, ci a încercat mereu să le pătrundă în adâncimea ei, oferindu-i noi soluții.
Cultura Bisericii
Cultura Bisericii stă în a forma modele după Modelul suprem, de-a oferi învățăturile acestui veșnic Model, de a oferi acea suflare nouă de viață, care este învățătura lui Hristos.
Creștinismul nu este numai o religie în genere „adusă” de Iisus Hristos; este în primul rând un mod nou de viață, care poate să transforme, să pneumatizeze și să ofere noua noutate a lui Hristos: chemarea la iubire. Cultura Bisericii stă și în cele „materiale” ale ei, precum icoanele, cărțile sfinte, manuscrisele, obiectele de cult, care sunt mărturii incontestabile a unei culturi care nu a apărut de ieri, ci de două milenii. Este o cultură care vorbește prin smerenie, prin credință și prin dragoste. Este o cultură pe care o descoperi numai în măsura în care lepezi cele ale lumii ca să-l descoperi pe Dumnezeu.
Nu trebuie uitată aici nici realitatea de veacuri bune că pe lângă biserici și mănăstiri se putea „buchisi” tainele abecedarului, aici se găseau școli de psaltichie, etc. Nu trebuie trecute sub trista umbră a uitării nici monumentele de artă creștină, care dau mărturie despre tendințele culturale ale unor epoci de mult apuse.
„Categorisirea” faptei
Înainte de a da un „verdict” cu privință la fapta „impardonabilă” a Bisericii Catolice de a permite susținerea concertelor în marile catedrale, aș vrea să trag câteva semnale, pe care personal le găsesc pozitive.
De vreme ce și așa, Biserica Catolică se confruntă cu un absenteism în masă, poate că acest concert a reușit în genere să adune pe credincioși lângă masa altarului și să le întrețină prin muzică clasică – ce-i drept – sentimentul religios, pe care mulți probabil nu l-au mai „trăit” de mult timp.
Dintr-o altă ordine de idei, Biserica nu respinge muzica, ceea ce demonstrează tocmai acest fapt. Și noi avem în Biserică muzică, chiar dacă de o altă factură și cu un alt scop. Însă nu trebuie uitat că muzica din Biserica Catolică se aseamănă în anumite aspecte cu muzica clasică.
Poate, pe de altă parte, prin acest accept venit din partea Bisericii Catolice, se încearcă o nouă stratagemă de chemare a oamenilor spre cele sfinte. Până la critică și respingere, trebuie mai întâi să înțelegem faptele…
Alexandru PRELIPCEAN