Biserica Ortodoxă văzută de părintele Rafail Noica

Fiul al marelui filosof român Constantin Noica, părintele Rafail s-a născut în anul 1942. În familie primește o educație creștină sumară (practicarea credinței se reduce doar la mersul la biserică de Paști pentru a aprinde o lumânare).
La vârsta de 13 ani pleacă împreună cu mama (era englezoaică) și cu sora lui în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Vârsta căutărilor se manifestă și în latura spirituală. La început merge la anglicani însă „atmosfera era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic” (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994, pag.24). Trece apoi pe la penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării etc.; cel mai mult rămâne în cadrul comunității baptiste (un an și jumătate). În protestantism se poticnește în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta împărtășanie și, într-o zi, simte „ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie” (Celălalt Noica, pag. 44). Providențial îl întâlnește pe părintele Sofronie, povățuitorul duhovnicesc al mănăstirii Essex, care îl sfătuiește să-și termine studiile.
Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie, călugăria fiind „răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie” (Celălalt Noica, pag. 31). Pribegiile protestante le socotește ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru ca ” dacă n-aș fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aș fi putut niciodată să o văd în frumusețea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei” (Celălalt Noica, pag. 47)
1. “Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești”.[…]
Prin cădere, omul a ieșit din această fire, a căzut din firea lui și a trebuit ca Însuși Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Și > și să spună: >. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre și toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască și moartea noastră, să treacă și prin iad și acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porțile iadului și, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârșit un lucru pe care primul Adam n-a știut și n-a putut să-l săvârșească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om și, deci, în Hristos, omul s-a desăvârșit și s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament”. (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994, pag. 25 și 38)
2. ”Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică”. (Ibidem, pag. 31)
3. “La puțină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit și chemarea călugăriei, pe care am simțit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie și, cu timpul, am înțeles că moartea deține sensul vieții și văd acum că existența noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre neființă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, ființa lui Dumnezeu, adică veșnicia.
Primul stagiu a fost viața noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestație >, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existența pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existența aceasta, se petrece a doua gestația; am murit ca să ne năștem aici, am murit pentru viața noastră precedentă, în pântecele maicii, și acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viața noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem cuvântul Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate și ce vrea să facă cu noi ș, prin acest dialog între sufletul nostru și Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creația omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noțiunea aceasta a libertății omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră și ne învață în viața aceasta că și ea este o > pentru viața ce va să fie, adică viața veșnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini și picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii și cu gura? Acestea erau însă pentru viața ce avea să fie după aceea.
Mulți dintre intelectualii noștri se smintesc și nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie și pare normal așa; cu intelectul rămas în limitele vieții acesteia, nu se poate vedea o rațiune a lucrurilor duhovnicești, fiindcă ele sunt mădularele vieții ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naștere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credința pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem și o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putința să continue în noi creația Sa; Dumnezeu ne învață în viața aceasta să începem noi înșine să tăiem ombilicul dintre noi și pântecele creației acesteia. Și aici începe, în starea căzută a omului, durerea și tragismul vieții duhovnicești, care trebuie văzute în perspectiva vieții veșnice. Și, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu știe nimic, ci lasă firea să facă ce știe ea cu el, așa și noi, în pântecele vieții acesteia, să ne încredințăm întru totul Domnului.
Și chiar să colaborăm, prin rugăciune și prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieții ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, și ieșim din ea înnoiți întru viața cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieții noastre, învățăm, puțin câte puțin, să ne îndreptăm, să ne detașăm, în măsura în care ne este cu putință, de elementele vieții acesteia și să gustăm ceva din viața cea veșnică, adică al treilea stadiu vom muri până la urmă și trupește, vom muri definitiv vieții asteia, ca să ne putem naște definitiv în cea care va să fie” (Ibidem, pp. 31-33).
4. “Tot ce este durere în viață asta nu este decât o naștere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naște copii. Și am observat – și acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naștere de copil și acel copil ești tu, care suporți durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noțiunea > vine de la grecescul care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viața mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă față de mine sau față de o națiune (profesorul acela vorbea de crizele și pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec și eu viața mea” (Ibidem, pag. 34).
5. “ înseamnă în grecește > ori, pentru noi, înțelepciunea este Înțelepciunea lui Dumnezeu, este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Și pentru noi altă înțelepciune nu există. Și, dacă această înțelepciune este nebunie – și este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim și noi , fiindcă înțelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om” (Ibidem, pag. 35).
6. “ Originea nu este mai importantă decât faptul că exiști. […] Originea îți este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naște într-un cuib, până îi cresc aripile și își ia zborul, crește în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îți face aripi duhovnicești către ființa lui, către veșnicia lui și zboară acolo, în veșnicie” (Ibidem, pag. 37).
7. “ Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputință. Dar ceea ce este cu neputință omului, Dumnezeu Însuși împlinește pentru om. Și aici intervin Tainele Bisericii și puterea lor care hrănește această naștere și creștere întru veșnicie, în fiecare suflet” (Ibidem, pag. 39).
8. “Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: >.
Omul, dacă nu și-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea > a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască” (Ibidem, pp. 45-46).
9. “ Nu mai știu cine – i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăiește poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocșii dacă știm unde este ortodoxia nu știm însă unde nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din fața noastră, dacă este sau nu ortodox în esență. Asta numai Dumnezeu o știe. Am găsit în toate religiile, în natura și filosofia lor, tendințe către Ortodoxie. Bineînțeles că se poate afirma de către unii că toți au adevărul. Da, toți au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin și toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiția lui fără Hristos, dar mă minunez și de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos” (Ibidem, pp. 48-49). (IEROMONAHUL RAFAIL NOICA)