Localitatea Volovăț se află la 5 km sud-vest de orașul Rădăuți, având coordonatele topografice: 47046’21.93″-47°49’47.14″ latitudine nordică și 25051’55.90″ – 25°57’14,74″ longitudine estică.
La Volovăț a fost biserica de lemn ctitorită de voievodul Dragoș (c. 1347-c.1354), care a fost mutată de Ștefan cel Mare la Putna, pe locul ei fiind ridicată între 1500-1502 biserica actuală. Referitor la Dragoș, letopisețele de la Putna consemnează: „A venit Dragoș voievod din Țara Ungurească, de la Maramureș, la vânătoare după un bour și a domnit 2 ani”, iar cronica moldo-polonă din secolul XVI, scrie: „Cu voia lui Dumnezeu, cel dintâi voievod, Dragoș, a venit ca vânător din Țara Ungurească, din orașul și de la râul Maramuruș, la vânătoare după bour, pe care l-a ucis pe acel râu Moldova…și a fost domn 2 ani”. Ion Neculce consemnează în O samă de cuvinte: „Mai aflatu-s-au și o biserică de lemnu, făcută iarăși de Dragoș, la Volovăț, lângă episcopia Rădăuților, pre care biserică o au mutat dintru acel locul Ștefan-vodă cel Bun la o mănăstire la Putna. Și este hramul bisericii Vovedenie. Și au zidit Ștefan – vodă la Volovățu altă biserică, de piatră, vrând ca să facă evlaviia mănăstirii Putnii, ca să să chieme aceia întâi, fiind acea biserică mai de demult decât alte mănăstiri a lui Alexandru-vodă cel Mare”.
Biserica de lemn a lui Dragoș este cel mai vechi monument de lemn din Moldova.
În apropiere de biserica lui Ștefan cel Mare sunt fundațiile de piatră ale unei biserici ortodoxe datate în vremea domnului Petru I (1375-1391). Ctitorul ei este Giurgiu Volhovețchi sau Giurgiu de la Vîlhovăț, amintit în documente între marii boieri ai domnului Alexandru cel Bun, la 28 iunie 1401, 7 ianuarie și 1 august 1403, astfel: „credința panului Giurgiu Volhovețchi și a fraților lui”.
La 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun a dăruit fostei sale soții Rimgaila, sora „Domnului nostru, Craiului Poloniei și altor țări, marelui cneaz Alexandru sau Vitold (…) târgul Sireti și Volhovățul, și cu satele și cătunele, cu morile și cu heleșteiele și cu vămile și datoriile și cu dările, cu produsele și veniturile și cu toate bunurile”. Este sigur că la acea dată satul era domnesc, de vreme ce domnul îl dăruia fostei sale soții. Mai mult, la Volovăț se afla una dintre reședințele lui Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, așa cum este scris într-un hrisov din 22 mai 1443, prin care domnul îi dădea panului Didrih „prieten drag și cumătru al nostru de la Buceaci și de la Iazloveț, staroste al Podoliei (…)”, în contul unei datorii „curtea noastră de la Volhoveț, și cu piua de sumani și cu moara, și Ghedeon vânătorul, și Socevița, și cu toate cătunele și veniturile care ascultă, de acea curte din vechime”.
Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Volovăț a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, între 1500 – 1502, în al patruzeci și șaselea an din domnia sa. Biserica este o construcție masivă, din piatră, de tip navă, cu pronaos, naos și altar. Între naos și pronaos se găsește un zid despărțitor, cu o ușă dreptunghiulară. Lăcașul de cult a fost ridicat în doi ani, ceea ce înseamnă un timp de construcție mai mare comparativ cu alte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Hramul bisericii este identic cu al bisericii din Pătrăuți, ridicată de același domn în 1487, între ele fiind o distanță de circa 15 km.
Pisania se găsește deasupra ușii de la intrare și are următorul text:
„Binecuvântatul și de Hristos iubitorul Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod și doamna sa Maria fiica lui Radu voievod și cu prea iubitul lor fiu Bogdan voievod au zidit acest hram în numele Înălțării cinstitei și de viață dătătoare cruci. Și s-a început în anul 7008 (1500) și s-a săvârșit în anul 7010 (1502) și a domniei sale în anul al patruzeci și șaselea curgător, în luna septembrie 14”.
Faptul că la Volovăț au existat două biserici în secolul al XIV-lea (prima a lui Dragoș, a doua a lui Giurgiu), iar ulterior Ștefan cel Mare a ridicat o altă biserică de piatră, pe locul celei de lemn, mutată de el la Putna, este ceva neobișnuit pentru o simplă localitate rurală, explicația fiind importanța locului, fostă reședință a lui Dragoș. Este cea mai potrivită argumentație istorică pentru existența ansamblul eclesiastic de la Volovăț, de vreme ce domnul Ștefan cel Mare, care a așezat pietrele tombale pe mormintele străbunilor săi aflate la Biserica „Sfântul Nicolae” (Bogdana) din Rădăuți, a construit Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” la Volovăț, pe locul în care Dragoș, dușmanul străbunilor săi, a viețuit o vreme. Arhitectura acestei biserici de tip navă, masivă, înaltă, cu boltire pe arce gotice, seamănă cu Bogdana de la Rădăuți.
PROIECT DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ; DISPUNEREA CASETELOR ÎN PLAN
Au fost săpate:
Caseta 1din pronaos (2×2 m), amplasată în colțul de nord-vest; a fost descoperit un pavaj din lespezi plate incastrate în mortar, nederanjate; pavimentul aparține fazei de construcție Ștefan cel Mare.
Caseta 2(2×2 m), amplasată în colțul din latura de sud-est din pronaos; a fost descoperit (sub pavimentul actual din pietre plate, fiecare piatră având dimensiuni de 0,45×0,45 m și 0,6 m grosime) pavimentul din cărămizi arse, simple, prinse în șapă de mortar, nederanjate, aparținând etapei de construcție Ștefan cel Mare. Cărămizile pavimentare au fost aranjate în sistemul „coadă de rândunică”, îmbinările fiind perfecte.
Caseta 3(2×2 m) a fost deschisă în colțul de nord-est al naosului; în fața ușilor diaconești; sub pavajul austriac a fost descoperită o piatră masivă (1,60 m lungime, 0,40 m grosime și 0, 60 lățime), cioplită, care a fost așezată perpendicular pe pavimentul de cărămidă din timpul lui Ștefan cel Mare. Această piatră ar putea fi de la o biserică veche. Piatra a fost așezată după construcția pavimentului din cărămizi din etapa Ștefan cel Mare, în apropierea ușii diaconești din dreapta altarului, având o anumită semnificație de vreme ce a fost amplasată în acest loc. Pavimentul din fața altarului (cel din 1502) a fost refăcut în secolul al XVII-lea prin placarea cu lespezi masive, fasonate, amplasate pe un pat de nisip, dispuse deasupra șapei originale (cărămizile din pavimentul Ștefan cel Mare fiind demontate parțial); a doua fază de refacere a fost în 1804, prin placarea cu pietre (pavajul actual); sub pavajul din 1502 stratul de umplutură este nederanjat.
Caseta 4(2×2 m) a fost deschisă în naos, lângă zidul de nord; au fost constatate următoarele date tehnice: prin refacerea pavimentului în 1804, cărămizile și șapa din 1502 au fost scoase, fiind pus un strat de nisip până la pământul negru de umplutură din etapa construcției bisericii; la 0,60 m de la pavajul actual, se află elevația, lățimea treptei dintre zid și fundație fiind de 0,30 m; pragul fundației a fost protejat cu un strat de mortar gros de 5 / 7 cm, pe o lățime de 40 cm; fundația este construită din pietre fasonate, îmbinate cu mortar; din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între zidul bisericii și fundație; talpa fundației este la -2,70 m, fiind așezată pe un pat de pietriș gros de 5 / 10 cm; stratul de umplutură este format din două depuneri compacte, nederanjate: sol negru (-0,40 -2,10 m) și sol brun-gălbui (steril arheologic) (-2,10 m – 2,70 m); depunerile de sol nederanjat demonstrează că toată suprafața interioară a bisericii a fost săpată până la 2,70 m adâncime, fiind clădită apoi fundația;
Caseta 5(la exterior, lângă zidul și contrafortul pronaosului, pe latura de sud). Talpa fundației contrafortului a fost identificată la 2,70 m, fiind așezată pe un strat de pietriș de 0,50 m; fundația contrafortului are o lățime de 1,80 m, pragul fiind acoperit cu un strat de mortar gros de 5 / 7 cm; lângă fundația contrafortului au fost dezvelite patru schelete, aflate la adâncimi diferite (două la 0,80 m; două la 1,20 m). Mormintele sunt ulterioare ridicării bisericii, din prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Arheolog Dr. Ion MAREȘ
