Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu). S-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-a pedepsit adulterul și siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat masuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.
Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus în Imperiu.
Încă din 317, împăratul a început să bată și monede cu monogramul creștin.
În funcțiile înalte, el numea de preferința creștini, dar a păstrat și pagini. Funcționarilor păgâni li s-a interzis să aducă sacrificii.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificația lui politică: cinstirea autorității împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără sacrificii.
În unele locuri, unde creștinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne și le-au transformat în biserici, sau le-au închis.
Împăratul și membrii familiei sale – mama sa, Elena, soția sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol s-au ridicat biserici mărețe. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfinții Apostoli, care a devenit necropola împăraților bizantini. În cadrul unor festivități mărețe, s-a sfințit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis – Învierea, ridicată prin râvna și cheltuiala lui Constantin.
Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voința lui Constantin cel Mare de a susține creștinismul s-a văzut și în alegerea unei noi capitale pe țărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Dioclețian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma rămăsese încă un oraș păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocrația aminteau și păstrau vechea religie păgână.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma păgână, spre marea nemulțumire a episcopilor Romei, și să întemeieze un nou oraș ca reședința imperială. Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orașul lui Constantin, început în 324 și inaugurat la 11 mai 330. Constantin a făcut din Bizanț capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele și atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecințe importante în istoria Imperiului roman și a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Răsărit care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).
În Constantinopol, numit , se ridică un oraș cu mare viitor politic și bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, și canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea creștinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin și-a dat seama că unitatea creștinismului și pacea și liniștea Bisericii constituie elementul de viață și de rezistență al Imperiului roman universal.
– „Era de preferat existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică”
În locul pluralității zeilor păgâni, era de preferat existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică.
Este interesant de constatat că Constantin însuși, deși nu primise încă botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră = (Eusebiu, Viața fericitului împărat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) – ’ (Eusebiu, ibidem, IV, 24).
Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân. Împărații s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-si voința. Unii au susținut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocși, au înlăturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituoși.
Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut și unele greșeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politica și acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moștenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin și-l asociase la domnie în 317, cu titlul de , fiind implicat într-un complot de stat, a fost ucis în 325; la puțin timp, soția sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisă în baia sa la Roma.
În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lăsat influențat de curtezani lingușitori și de arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletele credincioșilor.
Cu toate aceste scăderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intenționat în actele sale și el a făcut creștinismului, ca primul împărat creștin, cel mai mare serviciu dintre împărații români, asigurându-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creștinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.
Îmbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia și alți clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor și a fost îngropat cu mare fast în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite și mai ales pentru marile servicii aduse creștinismului, după lunga perioadă de persecuții, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinților și numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.
Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii și succesorii lui, cu excepția împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul în situația lui de religie favorizată în Imperiul roman, persecutând creștinismul. Spre sfârșitul secolui al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creștinismul a ajuns din religie tolerată – religio licită, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu creștin. (Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu)
