Împăratul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitățile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuții din partea împăraților romani. Convertirea lui la creștinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranța religioasă, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire și propășire, în .
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, de acord cu Constantin și Liciniu, care cuprinde permisiunea existenței creștinilor – = (Lactantius, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, încât edictul său s-a aplicat doar parțial.
E greu de cunoscut în intimitatea ei evoluția religioasă a împăratului Constantin, dar, o dată declarat pentru creștinism, el a progresat continuu pe aceasta cale, începând cu lupta dintre el și Maxențiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din mai 337.
La câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acordă libertate religioasa deplina creștinismului, care devine religio licita = religie permisa in Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creștinilor și se retrocedau Bisericii locașurile de cult și averile confiscate de împărații precedenți.
Edictul de la Milan are o importanță epocală prin hotărârile și urmările lui. Din religie nepermisă și persecutată, creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin.
Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini și a început persecutarea lor între 320-323.
În urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin în 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în fața Constantinopolului, și a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte și executat la Tesalonic în 324. De această dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu roman până la moartea sa în 22 mai 337.
Rămas singurul stăpânitor, Constantin luă față de creștinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă, păgânismul greco-roman, care avea numeroase și puternice rădăcini. Împăratul însuși păstră aproape tot timpul domniei demnitatea supremă pagina de pontifex maximus și nu se lepăda de păgânism decât prin Botezul săvârșit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.
Trebuie să recunoaștem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi dă dreptul și posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul, în interesul creștinismului însuși. Dacă împăratul ar fi renunțat atunci la el, își ridică un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situația de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioșilor lui, prin influența și situația înaltă a senatorilor a aristocraților și funcționarilor superiori.
În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat și cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanță majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi reședințe imperiale și convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Imediat după edictul din 313, împăratul scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale. Scutește Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, și-i înapoie tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i și dreptul de a primi legate și donațiuni. Totodată, el acordă că ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor și dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecați după legile statului. (Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu –
Continuare în ediția de mâine)
