Cei care sunt șocați, pe bună dreptate, de felul în care arată în presă zilele acestea biserica ortodoxă română, trebuie să se împace cu realitatea. Lunga viață postrevoluționară a patriarhului Teoctist, pus la loc de autoritățile improvizate din 1990, după ce tot ele îl dăduseră jos, a amânat pur și simplu dezbaterea despre colaborarea BOR cu regimul comunist și rolul său în societatea de după tranziție. La asta a servit longevitatea patriarhului, sau „echilibrul” său, cum îi place să spună lui Ion Iliescu: la ținerea sub capac a unui trecut dubios. Cu ajutorul unei prese lucrând adesea la comandă, capacul e ridicat fără menajamente zilele astea și ies la iveală lucruri de factura cea mai oribilă. Rivalii la scaunul lui Teoctist și aliații lor politici sponsorizează ei înșiși cele mai murdare atacuri, fără să își dea seama că față de moștenirea oricum moral ambiguă a BOR, ei trebuie să dea dovadă de maximă reținere pentru a conserva respectul oamenilor.
Diferența de imagine dintre presa străină și cea română a morții patriarhului spune totul. Acolo s-a raportat că a murit patriarhul „roșu” român. La noi, o personalitate tipic colaboraționistă, care l-a omagiat pe Ceaușescu și i-a livrat până și condamnarea morală a revoluționarilor de la Timișoara, a fost îngropată cu funeralii de erou național. La fel se va întâmpla și cu Ion Iliescu, dacă are norocul să moară înainte să fie condamnat în dosarul mineriadei. Și la fel i s-ar fi întâmplat și lui Ceaușescu dacă nu era împușcat. În fond, atâția oameni merg la cimitirul Ghencea în fiecare ianuarie, de ziua lui de naștere, fostă sărbătoare națională, ca să pună flori pe un mormânt care poate nici nu e al lui. Dezechilibrul moral creat de comunism continuă, la fel și lipsa de discernământ. Pentru că, dacă nu facem deosebirea dintre martirii bisericii noastre, ca părintele Drăgoi de la Nucșoara, sau alți preoți care au fost executați sau închiși fiindcă au protestat când comunismul a trecut la distrugerea societății românești, și colegii lor care în acea vreme acceptau bisericile confiscate de la frații lor greco-catolici și îi binecuvântau pe comuniști ca să fie lăsați în pace (mai târziu și comuniștii făceau agape pe la mănăstiri), atunci toată istoria noastră a fost de pomană. Chiar nu merită să avem oameni buni, pentru că îi tratăm la fel ca pe cei răi. Ca instituție, BOR a colaborat cu comunismul, ceea ce alte confesiuni nu au făcut, și chiar a profitat de pe urma acestora. În manualul de istorie comparativă a regimului comunist scris de profesorul Ghiță Ionescu, pe atunci la Londra, se spune fără echivoc că, dintre toate bisericile din Estul Europei, ortodocșii s-au acomodat cu comuniștii cel mai bine; Ionescu trecea în revistă numărul de ierarhi închiși în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, subliniind că în România patriarhia adoptase o politică de acomodare, după modelul Rusiei. Actualul patriarh rus Alexei fusese trimis de partidul sovietic la noi prin anii cinzeci, să ne predice cu succes calea comunismului. Preoții ortodocși care au ajuns la pușcăria politică în România au fost de rang mic. Fără nici un echivoc, conducerea Bisericii a colaborat, și colaborează și azi, livrând binecuvântări la cerere oricărui om cu putere care are să le ofere ceva în schimb, de la Gigi Becali la Traian Băsescu. Și dacă BOR a fost mai intimidată după 1990, în ultimii ani a devenit de-a dreptul agresivă, impunând o lege a cultelor neuropeană, care aduce grave încălcări libertății de exprimare, și chemând pe față la discriminarea unor minorități. De ce? tocmai pentru că se știe cu musca pe căciulă și vrea să abată atenția de la propriul său statut neclarificat.
Bisericile ortodoxe din Balcani nu au fost niciodată tocmai de admirat. Ele au copiat modelul grecesc de autocefalie, devenind biserici naționale, păstrând doar o suzeranitate simbolică a patriarhului de la Constantinopol. Au contribuit la naționalism cât au putut, în Serbia cu rezultate tragice, și s-au acomodat cu comunismul când a apărut acesta. Discuția despre reconcilierea cu catolicii de azi e foarte neconvingătoare: catolicismul a fost și a rămas universal, în vreme ce bisericile noastre s-au naționalizat treptat, și nu prea mai au cale de întors.
Atuul bisericii noastre este marele număr de oameni credincioși, deși la destui credința e mai aproape de superstiție primitivă. Românii nu dedică multă reflecție chestiunilor spirituale, dar țin la ritualurile bisericești mai mult ca occidentalii. Acești oameni merită o biserică decentă. Dar aici alternativele sunt foarte deosebite. Care va fi rolul social al acestei biserici? Să fie doar o biserică de ritual, ca până acum, bună doar să îngroape morții și să căsătorească viii (dacă sînt cu pile, de mai multe ori chiar), cu preoții vizibili doar de câteva ori pe an, pe care nimeni nu îi ia de sfătuitori, și păstrând o mare ambiguitate morală față de trecutul ei și al țării? Sau poate deveni o biserică partener în renașterea României ca țară europeană, fără să mai privească spre Europa cu teamă și resentiment, ci contribuind cum s-ar cuveni la completarea civilizării unei țări încă sălbatică și superficial creștinată? Aici mi se pare mie că e miza întregii competiții electorale care se duce în aceste zile. Vrem o biserică de pe lumea asta, despre care să spunem, ca despre Parlament, că e imaginea societății noastre moral handicapate, deci nu ar putea arăta mai bine decât arată, sau o biserică aspirând la o lume mai înaltă, în care nu contează doar câștigul și puterea, ci solidaritatea, onestitatea și spiritualitatea, pe care să și le asume și să le predice convingător unei comunități pe cale de disoluție? Patriarhul va fi ales dintre oameni cu dosare, asta e din păcate clar, că nici ierarhii mai tineri n-au scăpat de asta. Va fi ales, de asemenea, de oameni cu dosar: dintre mirenii membri ai colegiului electoral, nu unul, cum a spus Mircea Dinescu, ci mai mulți sunt foști securiști sau ofițeri sub acoperire, la fel ca unele din fețele bisericești. Unii vor fi descoperiți zilele astea, alții nu. Dar chiar și așa, alegerea reală mie nu mi se pare că e între cei curați și cei necurați, că toți sunt marcați de trecut. Alegerea reală este între ambițiile acestor candidați. Indiferent de trecut, unii năzuiesc la o biserică europeană, nu național comunistă. Să nădăjduim că aceia vor avea câștig de cauză. Și până atunci, să nu ne respectăm biserica în general, cum nu respectăm nici Parlamentul în ansamblu, ci pe fiecare reprezentant al ei așa cum merită.
