Biologie și spirit

Astăzi, progresele medicinei au făcut ca, în medie, viața fiecărui om să crească cu cincisprezece-douăzeci de ani. La prima vedere, totul sună bine și frumos. Avem mai mult timp, dar ce facem cu el? Ne dorim să trăim trei veacuri doar ca să vedem ce mai e nou prin lume, ce are să mai inventeze un Marconi al secolului XXI, ce se mai petrece în parlament sau în lumea vedetelor?
Nu știu dacă putem numi acest sentiment curiozitate. Nu e nimic pozitiv în el. Aspirăm vag să trăim cât mai mult din lipsă de voință, pentru că, dacă „am voi“, viața noastră s-ar umple, dar nu s-ar revărsa. Viața noastră s-ar desăvârși.
O lume care ar voi mai mult ar fi de nenumărate ori mai puternică decât cea de azi. Oamenii ar sta mult mai aproape de creație de cum stă lumea noastră. Azi comentăm, facem știință „comparată“, punem lucrurile cap la cap, scriem istorie, dar creăm mai puțin, căci nu avem gustul lucrului, n-avem vocația lui, iar fiecare dintre mâinile noastre este mâna stângă. Am rupt asimetria fundamentală a corpului omenesc, revenind la simetria mediocră. La noi, ce știe dreapta, face și stânga – și amândouă nu fac nimic.
Degeaba dorim să trăim zeci și sute de ani. Suntem prea săraci pentru o viață mai lungă decât este a noastră. E un adevăr că nu țesuturile îmbătrânesc, nu arterele, nu inima, ci spiritul acesta, incoruptibil, care tocmai pentru că este incoruptibil nu se mai înnoiește și nu mai înnoiește. Murim pentru că nu mai avem altceva de făcut. (Preluare din volumul „Eseuri de duminică“, Constantin Noica, Editura Humanitas – Augustin Păunoiu)